Add headline

I'm a paragraph. Click here to add your own text and edit me. I'm a great place for you to tell your story and let your visitors know a little more about you.

Iarna valahă și politica au făcut ca fanfara patriotică de ostaș bătrân din mine să sune tot mai stins. Aș fugi rupând pământul de plaiul strămoșesc. M-aș muta mai la sud. Mai la soare.

‘’Nu cunosc secretul succesului în viață, dar cunosc rețeta eșecului: să încerci să mulțumești pe toată lumea’’. Habar nu am cine a spus-o, dar subscriu.  

Zborul, muzica, iubirea, într-o ordine oricând ranversabilă, sunt elementele esențiale care m-au adus mai aproape de Dumnezeu. Pe lângă melanjul genetic, școala ardeleană și școlile militare sunt elementele care mi-au definit existența. Școala ardeleană cu cei șapte ani de-acasă, politețea, naivitatea (”Bunul-simț și hărnicia compensează lipsa talentului”, îmi suflă G.B.Shaw). Școala militară cu disciplina, simțul datoriei, propensiunea nedomolită după femei.

Spre deosebire de aviație, dacă reușești să faci din scris o meserie, poți să combini realitatea cu fanteziile, să completezi amintirile cu ceva ce nu plictisește cititorul. Aici nu te acuză nimeni de sperjur, că nu ai respectat linia continuă, că nu ai ținut regimul de decolare. A ieși în decor poate să semnifice nevoia de evadare din realitatea plată. Nu te penalizează nimeni. Cel mult sare pagina. Dacă reușești să-ți câstigi dreptul de-a fi citit, să faci din vorbele tale un bun de larg consum, niște vise vandabile, îti preiau alții fanteziile. Fac din ele o evadare personală din ale lor. De aici puterea unei cărți de a umple golurile din puzzle-ul existenței.

Îmi propusesem să scot o carte. Să mai arunc un pahar de apă în oceanul de plictis al lumii. Și, în loc de o carte, am încropit zeci de deschideri. Ferestre oarbe care dau spre o curte pustie cu ecou. Puse cap la cap fac cât un ospiciu. Ferestre cu pleoapele lăsate. Ca o iluzie a libertății de dincolo de ele. Am lălăit-o în Andante grazioso, încât până și titlul, Anotimpul șmecherilor, pe care mi l-am fixat încă din anii optzeci, mi se pare acum lipsit de originalitate. Am descoperit, într-un număr recent al Dilemei vechi, un titlu de articol al lui Adrian Tudorachi, ”Era șmecherilor”. În plus, voiam să fiu pintre originalii aviației române, să aduc ceva inedit în scriitura românească gen Aviația văzută altfel. Ca să aflu recent că și dl.Dan Andrei (”Ayatollahul aviației române”) vrea să scrie despre experiențele sale. Ceea ce îmi adâncește descurajarea, pentru că avem numeroase cărări care se intersectează. Și asta îmi va diminua din originalitate. Legat de titlul meu, cred că o să-l schimb în: ”Cum am devenit turnător” în loc de ”Anotimpul șmecherilor”. Noțiunea de șmecher a căpătat atâtea valențe după revoluție, încât acum mi se pare mult mai greu decât în anii optzeci, când îl socoteam un titlu perfect. Dacă atunci vedeam în ea pe reprezentanții puterii socialiste, politruci, milițieni, securiști. Colegii turnători din toate mediile. Țiganii, bișnițarii, parveniții de toate nuanțele, pilele, relațiile din toate stările de agregare ale societății/ Profitorii hărniciei prostești a maselor de anonimi. Acum Șmecherii s- au mutat pe Jupiter. Cu greutate însutită. Și- au mărit masa specifică. Imbecilitatea lor se manifestă halucinant în toate sferele socialului românesc. Au devenit marii capitaliști ai neamului. Mândra aristocrație post-comunistă. ”Investitorii strategici”. ”Mediul de afaceri autohton”. Motorul politic zgomotos și poluant înșurubat în viscerele nației. Și-au desfășurat aripa ciumată peste spinările cocârjate ale unui neam credul. Sau perplex. Sau amorțit în indiferență. Cu sprâncenele încarnate de suspiciune. Apatic, resemnat, complice la dezmățul prădalnicilor. Și ne întrebăm de ce ne pleacă copiii din țară. Anotimpul șmecherilor nu mai e un sezon din an. A digerat tot calendarul. Ca încălzirea globală. Ca Marea Glaciațiune.

Țineam și cu dinții să par o primată evoluată, mai din vârful copacului. Cu aparențe de educație, de comportament urban. Așa că și de data asta, am lăsat pe alții să-mi umfle cârnatul gras din farfurie. În anii optzeci așteptam să vină o vreme în care voi putea spune adevărul. Îmi amânam scrisul pentru că nu puteam să spun ce gândesc. După anii nouăzeci, cu post- revoluția bolșevicilor convertiți, puteai să vorbești. Ei își vedeau de-ale lor. Își împărțeau țara ca pe un mistreț împușcat. Acum sunt resetat. Nu reușesc să-mi adun nostalgiile nici cât de- o nuvelă rosé obosită, creponată. Am avut o vreme când încă simțeam că le iubesc pe toate fetele din trecutul meu. Acum văd totul în clar, fără căldură, fără înmuieri sentimentale. Impotență afectivă? Când simt că ruginesc ca vița de vie pe cracă, încerc să scriu, să mă lepăd de trecut, ca apoi să gândesc prezentul, viitorul, în alt cod. 

Pe la treisprezece- paisprezece ani, când lucram ca piccolo într-un restaurant de clasă medie, Miorița, am avut primele contacte reale cu oamenii, inclusiv străini, cu fete mai îndrăznețe de la țară. Primele bacșișuri. Primele beții și nopți pierdute în pustiul orașului. Pluteam în nori de șnițel vienez, savoarea supremă pentru mine, dar mâncam chifle cu ardei iute, rămase de pe la mesele boierești. Așa că trecutul mă ustură și acum în dos ca un hemoroid: ”die Vergangenheit brennt wie eine Hämorride” (J.D. Daniels, scriitor american) 

 

Normality, the only way to succeed

Kind regards

Alexander Schulz