NORMALITY the only way to succeed

Depression and
fatalistic apathy

Dedicată bunului meu prieten Lupu, care m-a întrebat, onest: 

”N-ar fi bine să înveți să citești înainte de a te apuca de scris?”

 

 

 

 

 

 

Most of our lives are lived in our head. Creation is when it leaks out.” James Altucher

Nu deschide această carte dacă viața ta e suficient de interesantă și nu ai nervi de balivernele altora. Dacă ești pe deplin mulțumit de viața ta. Nu vreau să-ți mănânc timpul și răbdarea. Știu că “bullshit is an unfair use of anyone’s time (Orwell)

 

Iarna și politica valahă  au făcut ca fanfara patriotică de ostaș bătrân din mine să sune tot mai stins. Aș fugi rupând pământul de plaiul strămoșesc. M-aș muta mai la sud. Mai la soare.

‘’Nu cunosc secretul succesului în viață, dar cunosc rețeta eșecului: să încerci să mulțumești pe toată lumea’’. Habar nu am cine a spus-o, dar subscriu.  

Zborul, muzica, iubirea, într-o ordine oricând ranversabilă, sunt elementele esențiale care m-au adus mai aproape de Dumnezeu. Pe lângă melanjul genetic, școala ardeleană și școlile militare sunt elementele care mi-au definit existența. Școala ardeleană cu cei șapte ani de-acasă, politețea, naivitatea. Școala militară cu disciplina, simțul datoriei, propensiunea nedomolită după femei.

Spre deosebire de aviație, dacă reușești să faci din scris o meserie, poți să combini realitatea cu fanteziile, să completezi amintirile cu ceva ce nu plictisește cititorul. Aici nu te acuză nimeni de sperjur, că nu ai respectat linia continuă, că nu ai ținut regimul de decolare. A ieși în decor poate să semnifice nevoia de evadare din realitatea plată. Nu te penalizează nimeni. Cel mult sare pagina. Dacă reușești să-ți câștigi dreptul de-a fi citit, să faci din vorbele tale un bun de larg consum, niște vise vandabile, îți preiau alții fanteziile. Fac din ele o evadare personală din ale lor. De aici puterea unei cărți de a umple golurile din puzzle-ul existenței.

Îmi propusesem să scriu o carte. Să mai arunc un pahar de apă în oceanul de plictis al lumii. Când ies în arenă să nu iasă un basc de cufureală. Ci să scot un iepure gras dintr-un joben. Și, în loc de o carte, am încropit zeci de deschideri. Ferestre oarbe care dau spre o curte pustie cu ecou. Puse cap la cap fac cât un ospiciu. Ferestre cu pleoapele lăsate. Ca o iluzie a libertății de dincolo de ele. Am lălăit-o în Andante grazioso, încât până și titlul, Anotimpul șmecherilor, pe care mi l-am fixat încă din anii optzeci, mi se pare acum lipsit de originalitate. Am descoperit, într-un număr recent al Dilemei vechi, un titlu de articol al lui Adrian Tudorachi, ”Era șmecherilor”. În plus, voiam să fiu printre originalii aviației române, să aduc ceva inedit în scriitura românească gen Aviația văzută altfel. Ca să aflu recent că și dl. Dan Andrei, ”Ayatollahul aviației române”, vrea să scrie despre experiențele sale. Ceea ce îmi adâncește descurajarea, pentru că avem numeroase cărări care se intersectează. Și asta îmi va diminua din originalitate. Legat de titlul meu, cred că o să-l schimb în: ”The Unwritten Book” în loc de ”Anotimpul șmecherilor”.

Și dacă nu exista înjurătura în folclorul românesc, ăștia ne făceau s-o inventăm. 

Noțiunea de șmecher a căpătat atâtea valențe după revoluție, încât acum mi se pare mult mai greu decât în anii optzeci, când îl socoteam un titlu perfect. Dacă atunci vedeam în ea pe reprezentanții puterii socialiste: politruci, milițieni, securiști; colegi turnători din toate mediile. Țigani, bișnițari, parveniți de toate nuanțele, pilele, relațiile din toate stările de agregare ale societății. Profitorii hărniciei prostești a maselor de anonimi. Acum Șmecherii sunt jupiterieni. Cu o masă specifică însutită. Imbecilitatea lor se manifestă halucinant în toate sferele socialului românesc. Au devenit marii capitaliști ai neamului. Mândra aristocrație post-comunistă. ”Investitorii strategici”. ”Mediul de afaceri autohton”. Motorul politic zgomotos și poluant înșurubat în viscerele nației. Și-au desfășurat aripa ciumată peste spinările cocârjate ale unui neam credul. Sau perplex. Sau amorțit în indiferență. Cu sprâncenele încarnate de suspiciune. Apatic, resemnat. Complice la dezmățul prădalnicilor. Și ne întrebăm de ce ne pleacă copiii din țară. Anotimpul șmecherilor nu mai e un sezon din an. A digerat tot calendarul. Ca încălzirea globală. Ca Marea Glaciațiune.

Țineam și cu dinții să par o primată evoluată, mai din vârful copacului. Cu aparențe de educație, de comportament urban. Așa că și de data asta, am lăsat pe alții să-mi umfle cârnatul gras din farfurie. În anii optzeci așteptam să vină o vreme în care voi putea spune adevărul. Îmi amânam scrisul pentru că nu puteam să spun ce gândesc. După anii nouăzeci, cu post- revoluția bolșevicilor convertiți, puteai să vorbești. Ei își vedeau de-ale lor. Își împărțeau țara ca pe un mistreț împușcat. Acum sunt resetat. 

Pe la treisprezece- paisprezece ani, când lucram ca piccolo într-un restaurant de clasă medie, Miorița, am avut primele contacte reale cu oamenii, inclusiv străini, cu fete mai îndrăznețe de la țară. Primele bacșișuri. Primele beții și nopți pierdute în pustiul orașului. Pluteam în nori de șnițel vienez, savoarea supremă, dar mâncam chifle cu ardei iute, rămase de pe la mesele boierești. Așa că trecutul mă ustură și acum în dos ca un hemoroid: ”die Vergangenheit brennt wie eine Hämorride” (J.D. Daniels, scriitor american).

*

*         *

De la mersul de-a bușilea prin praful mahalalei transilvane la aventura zborului și pulberea stelară din exosferele iubirii

Mi-e milă de toți strămoșii, care nu aveau nici o vină pentru sărăcia lor, pentru prostia lor. Îmi urăsc copilăria. Nu mi-e dor de tinerețea mea. Prezentul e o paranteză. Iar viitorul are ateroscleroză.

 

Nunta mătușii Bözsi, prin ´59.

Un csárdás fără sfârșit și pálinka îndoită cu apă își arătau dinții în vertijul fetelor despletite. Conuri de praf unduiau în lumina debilă a becurilor atârnate pe gardul înnegrit de ploi. Rătăceam desculț printre picioarele nuntașilor amețiți. Mă călcau. Îi călcam. Nu băga nimeni de seamă. Bunicu-meu, Pista Bàcsi, șchiop și cu parkinson, se bălăngănea și el printre nuntași, parcă dansa, căutându- mă. Într- o pauză, când își înfulecau și ceterașii sarmaua regăţeană, mă extrage din praful °ringului° de dans și mă târăște într-un colț al curții ca pe o straiță cu rufe murdare. Profitând de pauză, Mitică, om dârz de la munte, care a rodit cu Julișka un copil din flori, crezând că e rost de distracție pentru toată lumea, cere și el o sârbă românească. Muzicanții, gata să se execute, ridică din umeri, întrebător, către familie. Pityu, altfel băiat de treabă, sare primul: “Aici cigányzene kinte. Dake sirba vrei, merji la Regat.”. De aici, pumni și palme alandala. Sudalme de milițian regățean împletite cu bozmeg, lofasz și büdös olàh, dădeau într-un coșmar ce mi-a rămas lipit pe cortex ca unsoarea sleită a gulașului pe fundul străchinilor. Amețit și în minoritate, Mitică ia copilul de picioare și amenință să dea cu el de pământ. Sare Julișka să-și apere fetița. Se potolesc spiritele. Julișka nu vorbea românește. Mitică nu vorbea ungurește. Muzică muntenescă n-a primit. Nu a sărit nimeni de partea lui. De aici, supărare pe ani de zile cu neamurile lui Julișka. Până la următoarea scenă pe care mi- o  amintesc. O căruță, în genul celor folosite prin gospodăriile țărănești sau prin curțile mahalalelor, fără cal, fără măgar. Lălăiam prin curte, călărind rabla. Mă trezesc cu o palmă cioturoasă peste ceafă. Nagymama, bunica, agitată și nervoasă, mă ia de o aripă și mă trage în casă. În bucătăria mică, ce ținea și loc de cameră de zi, unchiu´ Pityu și mătușa Margit, zâmbind din toate gingiile, șușoteau, cu ochii la mine. Fără nici o vorbă, îi văd cum se scurg in curtea noduroasă ca picioarele bunicii și dispar în ulița prăfoasă. După câteva ore, ne trezim cu Madre năvălind pe ușa strâmtă și lipiciosă.  Uitasem cu totul de căruță, de palma cioturoasă a bunicii, de vizita mătușii Margit. Madre, cu gesturi nervoase, mă saltă de-o aripă, mă schimbă într-un pantalon scurt și o cămășuță de la Zake, fratele mai mare. Mă smulge de pe lutul bubos, lipicios al bucătăriei. 

Tot ce mi-a rămas în minte de acolo erau bețiile unchiului Gabor, când aerul gros al bucătăriei cleioase se umplea de așchiile înjurăturilor și de rumegușul otrăvit al blestemelor bunicii. Înghesuiala sufocantă a magazinului unde mă trimitea bunica să schimb tichetele decupate cu grijă pe rația de jumătate de kil de pâine rumegoasă. Nu-mi pot imagina propria copilărie fără magiunul gros de prune și pâinea neagră cu untură.

Mergeam în pas săltat pe pietrișul unei străzi care, atunci, mi se părea un bulevard în accepția de mai târziu. În față, un palat ca-n povești, Biserica Reformată ˇCu  Lanțuri”.  Ajungem la o poartă uriașă, cu o clanță masivă ”de aur” deasupra capului. Urcăm, în același pas săltat, niște scări ”de palat”. Într-o cameră luminoasă, cu covor pe jos, o fetiță zâmbind prietenos. Era soră-mea  Getuța, pe care o recunoscusem. Mai fusesem odată pe-aici. Ea era cea care nu m-a pârât și nu mi-a făcut scandal că i-am luat tricicleta la călărit. Un bărbat brunet  intră pe ușă dintr-o altă cameră. Prin crăpătura ușii, aud de dincolo un plânset de copil. Îi spune ceva lui Madre într-o limbă necunoscută. Mă ia de mână și mă scoate din palatul princiar. Printr-un labirint întunecat al unui subsol cu miasme de toaletă comună, ajungem într-o încăpere imensă. Adică, acea bucătărie, de la subsol, era cât toată casa în care locuisem până atunci. Acolo îl găsesc pe Zake, Pityuka. Pe care îl știam, îl simțeam deja. Fratele meu până dincolo de viață. Se juca cu niște lemne pe jos, pe dușumeaua cu miros de leșie. Mai era în încăpere o fată, care- mi părea imensă. Nici cu imaginația de acum nu puteam să-i găsesc un nume mai potrivit: Leana Pădureanu. Era doica lui Crețica-  plânsetul de copil de mai- nainte, pe care, încă, nu o știam-. Leana pregătise o covată de lemn. Dădea semne că era pentru mine. Nu apuc să-i spun, prin translatorul Zake, că mi-e rușine să mă dezbrac. Îmi scoate hainele dintr-o mișcare și mă scufundă în copaia din poveștile lui Creangă, și începe să frece la mine ca la izmenele lui moș Nistor. Să fi venit acasă?

”Conacul” din strada Vasile Roaită (erou utecist din cărțile de citire ale anilor șaizeci) era un eșantion de națiunile unite, tipic Ardealului acelor ani. Familiile mi-au rămas în memorie după copiii cu care împărțeam curtea strâmtă și prăfoasă. Una de evrei, Rosenberg, la etaj. Cu doi copii mai mari decât noi. Sobri și seci ca niște bublichki (un fel de pâinișoare dulci în formă de covrigei). Una de nemți, la mezaninul din curte. Cu Brigitte, ochelarista căreia cei doi incisivi ieșiți la înaintare îi puneau un zâmbet permanent prietenos pe fețișoara lungă încadrată de tăițeii părului blond. Subsolul muced îl împărțeau cu noi niște unguri. Limpi și Zoli, cu care vânturam praful curții meschine. Și noi. Familia româno- maghiaro- șvăbească. Evreii au plecat în anii șaizeci. După multe lacrimi. Ale lor și ale noastre. După ce și-au purtat toți bocancii și hainele groase în plină vară. Nu aveau voie să intre pe poarta noului Israel cu articole noi. A plecat apoi și Brigitte cu dinții ei veseli și ochelarii lucind de bucurie. Încă mult timp după plecarea lor, îl auzeam pe tatăl Brigittei cântând cu voce de Elvis: ”Muss i denn,  muss i denn zum Städtele hinaus/ Und du mein Schatz bleibst hier/... Wenn ich komm, wenn ich komm, wenn ich wieder wiedrum komm...” . Glasul lui lăsa dâre fosforescente în aerul trist al serii.

Au rămas Limpi și Zoli. Și noi, ai lui Mitică. Cu lupta de clasă. Cu colectivizarea agriculturii. Cu zilnicele kutya fasza, büdös oláh, ´mnezeii mamii lui de bozgor. Rostite mărunt, în auzul familiei. Cu joaca nestingherită a fețelor mânjite din curtea îngustă cu miros de porumbei și eterna stivă de lemne tăiate. Cui or fi rămas porumbeii ăia când ne-am mutat de-acolo?

A shortcut to Hell

Alles unter einen Hut bringen” (adună-i pe toți sub aceeași pălărie)

Am fost, și- am rămas, un copil poltron și fricos care plângea din orice.

Recrutarea pentru liceul militar venea ca un antireumatic la o proteză de plastic.

Ne conducea spre gară un subofițer kaki- roș´. Eram îmbrăcat într-o cămașă de plastic, strident dungată, încălțat cu niște pantofi spitz cu toc înalt, căutați al naibii la băieți pe atunci, în care abia mergeam. Erau primiți de la ajutoarele pentru sinistrații inundațiilor din șaptezeci. Cum până atunci mă îmbrăcam doar după gusturile tatălui meu- Babacu-, erau singurele haine mai la modă pe care le aveam. Defilând cu cârdul prin oraș, o celulă bleagă în cenușiul turmei, aveam impresia că toată lumea se uită  la mine. Eram atât de împiedicat de nu puteam să țin cadența nici cu propria-mi umbră de pe asfalt. Îmi părea că și gardurile strâmbe mă priveau ca niște babe din vecini când te ia miliția. Mă simțeam săltat cu japca din cotidianul meu insipid, ca o rădăcină putrezită în ghiveci. Aveam impresia că îmi mănânc libertatea, cum primitivii își mâncau copiii în vremuri de foamete. Știam că mi-am f...t norocul. Dar nici să înjur ca lumea nu învățasem încă.

Timpul meu intra într-o mare paranteză. O viață cu masca pe față își freca palmele, nerăbdătoare să mă ia la muștruluit. Să facă om din mine. Mi-am zăvorât în valiza de placaj ”efectele” civile și visările fracturate ale ultimei vacanțe neînregimentate. Deveneam unul din embrionii roboțeilor care vor răspunde la strigătul de spaimă al patriei, de va fi fost nevoie. Intram în alt calendar. Cu o gândire profană care survola ”privațiunile serviciului militar”. Flușturatică, pusă cu botul pe labe într-o adolescență claustrată. O vreme a interogațiilor care nu-și mai așteptau răspunsul. Când civilul din mine se dizolva în anonimul piept bombat din citoplasma plutonului.

Eram plecat de-o lună. Îmi era deja dor de casă. Un dor albastru și greu ca cerul rezemat de Pietrele Doamnei. Un dor nedefinit. Heimweh= dor de casă. Sehnsucht= dor de a vedea pe cineva, ceva. Dor de ce? Dor de cine? De apartamentul socialist, ”casa părintească”, în care viețuiau înghesuite șase suflete centrifuge? De verile lungi de joacă și plictis în curtea prăfoasă? De universul paralel în care creșteau Zake și surorile mele? Sau Andrew, fratele cel mai mare. Care purta plete. Se îmbrăca mai modern decât noi. Cânta la acordeon și la ghitară. Avea o ghitară! A cântat și pe scena teatrului municipal.  El a rămas la tatăl nostru natural. În realitate, o ducea mai rău decât noi. O mamă vitregă e mai rea decât orice tată. De zâmbetul asimetric al lui Agi, vecina sprintenă de la trei care dispărea din vedere înainte de-a apuca s-o salut? De tunsoarea băiețoasă a lui Coca? Altă vecină de care mă îndrăgostisem prin clasa a noua și-i recitam poezii desuete prin cimitirul de la pod. Aveam să-i regăsesc pe Zake, pe Geta și pe Creți, sora mai mică, la prima vacanță. Doar pe mine nu mă regăseam. De la uniforma placidă, cu copca metalică ce-mi agresa mărul lui Adam, cu boneta lustruită de purtare, la monotonia hainelor civile de vacanță. De plastic, fistichiu colorate, ca ale unui clown trist, cu un pas înapoia timpului, sătule de mine, nici ele nu mă mai cunoșteau. Miroseam altfel, umblam mai țanțoș și fără de țintă. Paralel cu generația mea, care parcă o apucase pe un trotuar mai însorit. Neștiind ce să fac cu pauza de quasi-libertate. Se spune că armata te învață ordinea. Organizarea. Disciplina. Fals. Acolo totul e structurat de la sine. Sistemul funcționează pe pilot automat. Mănânci nu când ți-e foame ci când sună goarna, după raportul de prânz. Te culci nu când ți-e somn. Te scoli când urlă sergentul de serviciu. Faci baie nu când simți că ești împuțit. Mori nu când ți-e lehamite de viață, ci când vrea patria. Cânți nu când ți-e a veselie, ci când vrea elevul-sergent. Când te vezi cu o vacanță de trei luni în față, cu un singur rând de haine civile. Cu două- trei foste iubiri incerte. Pe care între timp ți le-au smotocit alții, mai iuți de mână. Mai acolo când le dădeau țâțele, când începea să spumege hormonelul în ele. Fără un ban de buzunar. Cu tot ștrandul de pe Someș la dispoziția ta. Cu toată apa tulbure a râului lenevos chemându-te insidios. Cu tot praful străzilor așteptându-ți tălpile aplatisate în pas de defilare. Domesticite de mersul în cadență. Din ce să-ți faci program? Ce să ordonezi la un timp care nu-i al tău?

 

 ”căutam o luminiță care să mă vegheze
  să traversez adolescența, pe brânci, pe înfundate
  - nesfârșita mea adolescență”             (Dorin Popa)

 

Veneam în vacanțe din uscăciunea incoloră a mediului cazon. Toți frații mei îmi păreau dintr-o lume paralelă. Timpul lor era în mișcare. Al meu era suspendat. Îi găseam de fiecare dată alții. Mai noi. Evoluați. Eu eram un bătrân înțepenit între minutar și orarul rupt al ceasului. Ocheadele șmecherești, strângerile de mână tremurate, petting- urile niciodată maturate, poluțiile nocturne fără subiect, șoaptele nerostite și nopțile răsucite în tine, energia cenzurată a hormonilor fierbând la foc mic. Într-un loc de care-ți era dor ca de Acasă. Și- n care nu te regăsești. Încerci să pui de o nouă iubire. Nu dă bine în pârg și o așezi în albumul cu amintiri. Încerci s-o ții în viață prin poezii stângace și scrisori naive până la următoarea vacanță. Când o regăsești schimbată. Din ce în ce mai puțin a ta.

Plecarea la liceul militar a fost gândită și pentru economie de spațiu. Șase persoane într-un milog apartament socialist cu două camere și o baie cât o ladă de rufe. Fără prea multă osteneală, am luat examenele. Mi-am ascultat îngerul de pe umărul drept, șoptindu-mi, cu vocea lui Madre: - Stai aici. N-ai altă cale spre mai bine. Dar pentru mine asta era retragerea în resemnare a unui ued ce se pierde în setea pustiei. Fratele meu Zake, replică din același scenariu, nu a răspuns la comenzi. Nu ar fi suportat armata, să i se comande toată viața. De parcă în economia socialistă aveai vreo libertate de mișcare. Te comandau toți. De la nea Mitu, portarul cu șapca soioasă, până la Gyuri Baci, maistrul cu miros de drojdie și vaselină.

O seară de sâmbătă în liceul militar.

După imperiosul scuturat al saltelelor și lustruitul parchetului, aveam câteva ore ”la dispoziția elevului”. Ascultam, pe unde puteam, radio Europa Liberă. Ne ținea în touch cu muzica acelor vremi. Woodstock. Zeii rockului. Led Zepelin, Deep Purple, Jimmy Hendrix, Janis Joplin etc. Cred că cel mai mare merit al Europei Libere a fost că ne-a ajutat să nu ne uscăm pe dinăuntru. Să nu gândim, atunci, și acum, ca cei cincizeci și unu la sută de nostalgici ai comunismului românesc. Ne ținea, la cald, în contact cu o realitate care nu era a noastră. În care credeam. Chiar dacă nu aveau exact pulsul vieții românești. Uneori ne simțeam jigniți (sic). Nu toți de acolo înțelegeau că aici, atunci, nu aveai cum să te revolți. Mai ales noi, ăștia legați de glie, care nu puteam să mișcăm în front sau să ieșim din țară. Oricum, Europa Liberă ne picura, cu voci  bruiate, distorsionate informația prohibită, țiuită în timpanele încordate. Conștient că o făceau pentru bani, nu neapărat de dragul nostru, le pândeam emisiunile și apreciez că mai sunt acolo pentru românii de peste Prut. Ei și cei de la RFI ce mai dau ascultare suspinelor Basarabiei. Dar, cum Războiul Rece s-a ”încins” din nou, Europa Liberă este iar infiltrată de agenții propagandei ruse. În ciuda acurateții tehnice actuale, distorsiunile se amplifică.

Trau nie einen Mann, der nicht trinkt!”(”Să nu ai încredere în omul care nu bea”), zice Barry Fitzgerald într-un film vechi- And Then There Were None

Isterizat  și  acru  ca  sudoarea  zilei  de  instrucție  pe  dealurile coclite din jurul școlii, m-am aruncat într-un pahar  de  pălincă  prohibită  mai  larg decât putea sintetiza ficatul sau suporta creierul la cincisprezece ani. Beam  de  parcă  voiam  să  ne  sinucidem  și  cântam  cu  o gravitate  scălâmbă ”De va veni la tine vântul” a Mondialilor, după O. Goga. Și cădeam anesteziați pe mormanul de ciorapi purtați o săptămână de o sută de  adolescenți.  Când  m-am  trezit,  pe la trei dimineața,  paturile  metalice  ale  colegilor  de  dormitor  se transformaseră în niște coconi adormiți. Pufăitul lor promitea nașterea unor monștri.

Impresia 3D care mi-a rămas definitiv pe cortex din liceul militar: peisajul bucovinean, îmbulzeala de la ușile sălii de mese și colegul Boțan, a cărui inteligență se măsura în årmstrongi. Creierul lui era o minicentrală nucleară, în timp ce al meu era un dinam de bicicletă.

Ajunsesem în anul final la liceul militar si încă nu știam ce școală de ofițeri să aleg. Mic de statură, toți mă îndemnau spre tancuri. Tancurile mi se păreau ceva oribil. Claustrofobie, noroi, haine unsuroase, miros de motorină până în spermă, scârțâit de șenile. Infanteria- “cizmă-n gât”-. ”Iepuri de câmp”. Soldați. Urlete. Alergat a proasta cu ranița în spinare până-ți vomiți sufletul. A apărut ideea salvatoare a lui Johnny, bunul meu prieten care și-a dus veacul, ca o sentință pe viață, la Borcea, Fetești. El, complexat că nu corespundea medical pentru aviație. Eu complexat pe toate fațetele. Vertebrele cefei nu-mi permiteau să ridic privirea atât de sus. Mă convinge. Și mă duc la Aviație. 

Iar la patruzeci și cinci de ani de la terminarea liceului, întâlnire la care nu particip, aveam de gând să îmi enervez colegii cu următorul speech:

Salutare, frații mei. Știu, sunt de trei ori mai bătrân și mai urât decât mă știați. Ca să-mi înving tracul, cu acceptul vostru, o să vă citesc câteva gânduri. Promit să fiu mai scurt decât arăt.

Întâi de toate, vreau să-mi exprim durerea pentru cei câțiva colegi ai noștri cărora li s-a spart clepsidra, ˝au rămas fără timp˝: Adi Acăr, Gheorghiță Bărboi, Ioan Bâlbâie, Nicu Matei și Iuliu Dragonici. Dumnezeu să-i odihnească! Fiecare dintre ei, ”s-a retras de pe pământul acesta,/.../ și partea netrăită a vieții lui/ ... /cine o mai trăiește?”, cum ar zice colegul nostru Dorin Popa.

În al doilea rând, iertare că în patruzeci și cinci de ani am dat o singură dată pe aici. Am fost un workaholic care credea că pamântul nu se învârte fără să dea el la manivelă. Și am rămas cu manivela în mână. 

În încercarea de a aborda toboganul pe contrasens, să facem, din faza dulce-acrișoară a senectuții, un drum prin tunelul de 45 de ani către momentul pe care-l evocăm azi.  În ´74, când împărțem planeta cu mai puțin de patru miliarde de oameni, când Pink Floyd își înebunea fanii cu concertul legendar de pe Wembley, când Ceaușescu devenea președinte, anul Congresului XI al PCR- pt. ˝nostalgici˝, noi tropăiam în pas de defilare  (https://www.youtube.com/watch?v=Ph-CA_tu5KA - Rammstein – ”Links 2 3 4”), în miros de naftalină, cu imaginea Obcinelor Bucovinene umplând pentru ultima oară bolțile care ne deschideau drumul spre libertatea de- o vară. Ne așteptau acasă o pereche de pantaloni evazați și o cămașă înflorată de care ar râde și cu dosu´ copiii noștri. După încă trei ani, intram în cizme ˝până-n gât˝, și mai ieșeam din ele după vreo treizeci de ani. Unii scorțoși, alții înăcriți de propaganda politrucilor. Reduși la poltronă tăcere de perversitatea CI- știlor. Aparent dârji. În poziție de ˝drepți˝. Tunși. Cuminți. Ne-am făcut datoria. Asudând la modelarea pieptului de aramă al soldatului românesc sau înfundând fotolii lucrative prin comisariate ponosite de județ. ”Idioți utili” ai ”ssmd” (”societatea socialistă multilateral dezvoltată”) [Nu vă enervați, scotociți-vă memoria: Ofițeri de tancuri care se târau, luni în șir prin noroaiele Bălții Brăilei ca să adune recoltele patriei când țăranii rezemau pereții coșcoviți ai cârciumilor, în nepăsarea față de CAP-ul care era al lor și-al nimănui? Iar, cei care voiau s-o ducă mai bine își turnau consătenii care ”cam merg pe la biserică” ori spun bancuri politice? Când colegii mei piloți de vânătoare aveau ”alocate” zece ore de zbor pe an? Când mergeau la zbor le tremurau genunchii. Am dus prin țară cu avionul de transport mai multe de comisii de ”investigare a accidentelor”, urmate de înmormântări, decât la aplicații militare. Eroicele MIG-uri cu care ne lăudăm acum în fotografii de paradă. Sau: Eram căpitan de aviație, în anii optzeci. Pliveam ceapă la ”GA”-ul (gospodăria anexă) unității, în loc să scarpin pe burtă cerul patriei cu elicile avionului. Și exemplele pot să ne inunde memoria. Suport să fiu contrazis]. 

Ne-am născut când în patrie mai mirosea a cizmă sovietică. Ne-am maturizat în poleita ˝Epocă de Aur˝ cu iz de praz în folie aurie. Revoluția? Zâmbete otrăvite. Speranțe năucite cu bâtele. Oameni de arme dezarmați de păreri. Poltroni. Asistam inerți la jaful cel mare. La mersul sinuos al minciunii în treimea de secol de viermuială ˝democratică˝, haotică, distructivă, obsedați să agonisim ceva ˝pentru copii˝. Și iată-ne azi, aici, scărpinându-ne în cheliile impudice- ˝ăla cine naiba o fi, că- l știu de undeva?˝. 

După liceu, am ales calea aerului pentru că aviația mi s-a părut mai relaxată în aplicarea Regulamentului Serviciului Interior, nu că-mi înmugureau pene de Icar pe omoplați. Diluat în cenușiul vieții cazone, de două ori era să cad de pe dungă: să devin politruc sau securist. Nu că am ˝rezistat tentației˝, dar am refuzat molâu, pe cartea falsei modestii: ˝nu cred că am calitățile necesare˝. Și nu s- a supărat nimeni. Am zburat douăzeci de ani ca navigator de bord. Când militar, când civil. Ceea ce mi-a permis să văd o bună bucată de lume. În 2001, am profitat de momentul NATO. Am zis “Hai Libi!”. Și am luat-o pe calea îmburghezirii, muncind de-mi săreau capacele, în aviația privată. Slugă zeloasă a unor ”miliardari de carton”, până în septembrie 2015, când m-am deconectat de la aparatul social. Am devenit, ireversibil, pensionar.

Și pentru că v-am plictisit destul, trebuie să recunosc că această instituție mi-a dat cel puțin jumătate din specificația tehnico-tactică ce mi-a definit caracterul. Mi-e dor de voi și de mine, cei de-acum patruș´cinci de ani. S´trăiț´!

(Dacă am supărat pe cineva, să știți că am spus lucruri mult mai urâte la viața mea. Dacă le-ați ști, pe astea nici nu le-ați mai băga în seamă...)

A shortcut to Heaven. Aeroportul, spațiul sfânt al revenirii

Aeroportul era pasărea-mamă, ca umila clădire a școlii de aviație în care am învins, pentru prima oară, gravitația, cum ți-ai pierde virginitatea. Ca milogul apartament de bloc în care am copilărit și încă mă mai visez acasă.

Acum câțiva ani mă rugam înainte de culcare să nu visez despre serviciu, azi mă scol cu un zâmbet bălos, satisfăcut după o noapte plină de încâlcelile stresante ale aviației, pe care subconșientul nu este în stare să le rezolve și mă trezește brusc, rugându-mă să-l ajut: hai rezolvă-le, că tot te dai deșteptul clasei.  Cel mai des mă visez la Khartoum, în Sudan. Apoi în Iran. În Pakistan. La Satu Mare, pe care-l regăsesc de fiecare dată tot mai mic. Uitat parcă și de cei care-l locuiesc. Ca o nevastă neglijată cu capotul tocit. La Paris, rătăcind pe străzi incerte, fără vocație turistică. Și în București, în birouri înghesuite, hârțogărind în încâlceala stresantă a aviației civile. La șaisprezece ani de când nu mai zbor, mă mai visez în misiuni. Sunt într-unul din avioanele cu care am zburat sau în care nu am pus vreodată piciorul. Într-o noapte visam că trebuia să decolez cu un Boeing de pe un aeroport european. Normal, habar nu aveam de procedurile de plecare (SID). Nu cunoșteam aparatura de bord. Încercam să deprind totul din mers. Și pentru că nu- mi ˝ieșea˝, miraculoasa mașină a timpului, subconștientul, mă duce înapoi, în perioada inițierii în ale zborului. În nesimțirea lui, îmi proiectază pe scoarța adormită faze din primul an de școală de aviație. Să-și râdă de mine. Să-mi amintească de falsetul din uvertura unui vultur pleoștit. Primul zbor într-un raid mai lung. Decolez cu zmeul de pânză și dural trăgând nărăvaș spre dreapta. Nu reușesc să țin botul mustăcios al Zlinului proiectat pe vata cumulusului ”de timp frumos” din față. Dealurile mototoale ale Buzăului. Nodul de cale ferată Barboși- Galați. Și iar spinarea geometrică a păsării- mamă, recunoscută pe sub aripa calmă a zmeului de metal și pânză. Pregătirea pentru aterizare. Lupta cu flapsul, măciuca neascultătoare a Zlinului năbădăios, cu botul mozolind aerul ca pasărea ”fute-vânt”. Țâțâielie nemulțumite ale instructorului, rumegând în creier hotărârea de a radia de la zbor un ˝element fără perspectivă˝. Aterizarea, ca de catâr isterizat, cu un semibont dres stângaci, cu elicile rânjind batjocoritor ca mustața lui Ben Turpin (etern personaj negativ al filmului mut)… .

1975, sfârșitul primului an de școală militară. Platoul trist din spatele dormitoarelor. Face colonelul Badea ultimele anunțuri importante pentru sfârșitul de an școlar: ”... Opriți de la zbor, inapți, probabil vor continua ca nenaviganți: ... Cocrean Dan, Iordănescu Clemențiu, Vâlceanu Viorel, D.A....”. Cerul buzoian s-a făcut țăndări. Cădeau cioburi de vitralii otrăvite. Visul meu zăcea turtit pe asfaltul ciobit, ca o broască moartă. Și am început să mă scufund. Ca atunci când cazi în somn, fără să te poți opri la comanda unui subconștient vigilent. Cădeam de- adevăratelea. Și nu aveam să mă mai opresc până la nașterea lui Eduard. Când am aflat că planeta conține, totuși, urme de viață. Că nu e Zborul ultima sursă de lumină celestă. Zicea și tatăl meu vitreg, ”Babacu´”, de câte ori era vorba de vreo muncă prin gospodărie, că ești ”mulău”. Dar tu te vedeai pasăre de pradă.  ”Ce le scrii acum lui Marcel, lui Johnny, care au vrut să fie piloți, dar i-a oprit comisia medicală?” mă gândeam. ”Incompatibilitate psihologică”? Slaba coordonare, inabilitatea motorie se pot numi oricum. Și i- ai îmbârligat. Să le spun că îmi depusesem ouăle într-un cuibar străin? Că mi-am greșit craca? Și am căzut într-o repriză de plâns din care nu mi-am revenit până seara, când ne-am îmbătat toți a proasta. Sfârșit de an. Vacanța de dincolo de poarta cu grilaj. ”Ai împușcat un vis. Ai otrăvit fântâna speranței. Labagiule!”, urlam în bezna din mine. Și-am adormit în sughițuri de plâns. Ca o țățică înșelată de flăcăul ingrat. ”Las´ că ești băiat deștept. O să intri fără probleme la o facultate civilă…”, mă consolează instructorul de zbor, Manole, copilul fanfarei, a doua zi. Adică tocmai mi- am câștigat o pereche de aripi de hârtie.

Fuga de letargie sau schimbarea de dragul schimbării, cu riscul superficialității asumate

Judecând retrospectiv, nu am greșit încercându-mi norocul. Ăsta nu nimerește întotdeauna în zona ta de confort. Ca pilot aș fi fost, probabil, un elefant căzut în trompă. Am capotat din prima fază. Adică mi-a lipsit talentul necesar, datul nativ. Ca navigator, apoi în managementul de aviație, zburam cu pixul, cu mintea, exploatam talentul altora, nu aveam nevoie de toate membrele stângi cu care eram dotat. Parcă Dumnezeu voia să mă țină departe de tot ce însemna adrenalină, viață excitantă, aventură, risc. Ținea să-mi amintească mereu: tolomac te-ai născut, molcom ai să trăiești. Ți-am desenat o linie a vieții lungă, subțire și goală ca o țeavă Bermann. Chiar dacă eu îmi doream o viață cât mai condimentată. Când am vrut să devin pilot, după un an mi-a tăiat aripile. Oprit de la zbor, inapt. Sunt trecut la elicoptere, fac un an de curs teoretic. Când începem sezonul de zbor, se prăbușește unul din cele două elicoptere Mi-4, floarea VIP- ului din anii cincizeci. Sunt trecut la nenaviganți. Când să fac primul salt cu parașuta. Învăț ce este KP-3, deschidere de avarie, aterizarea în alergare etc, nu mai e cazul. Ești oprit de la zbor. A doua ocazie de a sări cu parașuta, la Otopeni. În ziua programată sunt trimis într- o misiune prin țară. A treia ocazie, tot la Otopeni: mă nimeresc în concediu. Îmi era sortit să zac în propriul zaț, pe un fund călduț de ibric.

După oprirea de la zbor am revenit la scepticismul din liceul militar, când nu reușeam să mă împac cu viitorul meu de ofițer. Ajunsesem să țin la starea asta. S-o gâdil sub gușă. Să mă las ațâțat. Să-i fac toate mendrele. Să nu mai învăț. Să nu-mi mai fac planuri.  Viitorul nu-mi aparținea. Și, chiar dacă Dumnezeu mi-a lăsat câteva uși întredeschise, prin care pătrundeau razele dimineții, refuzam să mi le asum. Îmi reclădeam singur gardul din jur, de fiecare dată, ca să am de ce mă izbi de câte ori vreau s-o iau la goană.

La douăzeci și doi de ani, apucasem ziua absolvirii școlii de aviație, când glorioasele tinichele ne zâmbeau de pe umeri ca niște mărunți gargouilles camuflați în îngeri de tablă. Ne-au dat o valiză cu cele necesare. O uniformă de vară. O pereche de izmene de pânză albă. O pătură albastră. Și o soldă de grad. Câteva sute bune de lei. Oricum, nu avusesem în viața mea atâția bani. Mă simțeam ca un țărănuș trimis la iarmaroc în haine de bal. I-am cumpărat lui Zake, din Ploiești, un ceas rusesc. Cel mai frumos pe care l-am găsit. Părinților nici nu știu dacă le-m cumpărat ceva din primul meu salariu. După o ultimă vacanță, searbădă ca o nuntă de pocăiți, mi-am înghesuit douăzeci și unu de ani de viață pârlită în geamantanul scorojit, maro, cartonat, primit de la armată. Trei sferturi ”efecte militare”. Restul, cărți și unicul costum civil. Albastru, țanțoș, de cașa. Și o bună doză de naivitate, singurul meu farmec. M-am aruncat în acceleratul de Timișoara ca într-un portal spre un viitor de rumeguș. Și am ajuns într-un punct de comandă de apărare antiaeriană, cu cincizeci de femei la zece bărbați pe tura de serviciu. Glazurat în politețuri excesive, din alte vremuri, un locotenent mustăcios, plin de sine și încruntat ca o statuie de general din Primul Război Mondial. Acolo am descoperit trăsătura principală a tinereții mele. Fadheit- o stare cenușie, de insipiditate și lipsă de gust-. Am perceput recuperarea abia după ce aveam zece ani de zbor la activ și rumegasem o bună bucată din harta lumii.

*

*            *

În anii optzeci timpul liber ni-l petreceam la cozi. Incolorele duminici ni le umpleam cu câte un film răsuflat prin cinematografele ponosite. Sau devoram puținele cărți în engleză la care aveam acces. Romane ieftine aduse de Cornel (răposat și el într-un accident de avion, la Verona), care făcea curse externe pentru că vorbea engleza și nu avea scame la dosar. Statul la coadă pentru orice, pe vremea lui Ceaușescu era deliberat, calculat cu perversitatea securiștilor și a politrucilor. Trebuia să ne umple timpul. În ianuarie, la plata obligațiilor fiscale, la circa financiară. Îmbulzeală, omor. Ca la ”Black Friday” în hulita Americă. La laptele cu gust apos. Te sculai dimineața la patru, să-ți ții rând. Să aibă copilul  când se scoală. La cartofii cât nucile, în piețele de cartier. La ciolane de pui. La pește și ciozvârte de porc înaintea ”marilor congrese”. La ”nechezol”, năutul cu vagi urme de cafea. La cireșe. La căpșuni. Când dădeai de ele prin piețe. La franzela găurită de doi lei. La biletul de tren în agenția CFR. Și toate cozile se ”organizau” în spatele blocurilor nisipii. Printre tomberoanele de gunoi. După ce veneai de la serviciu, te înghesuiai cu țiganii, cu pensionarii, care aveau rând de dimineață. Mulți dintre ei nesimțiți, urât mirositori. Se băgau în față, deși aveau tot timpul din lume. Aveau rând la mai multe cozi. Cozile erau echivalentul facebook- ului de azi pentru ei.  Nu munceam douăsprezece- paisprezece ore pe zi, ca mai târziu ”la privat”, dar nici timp liber nu aveam.  Ni-l mâncau cozile.   

https://www.youtube.com/watch?v=fjitb2XZRr8                                          

 

*

*             *

Aviatorii, ca și medicii, psihiatrii, actorii, sunt sigur în top zece meserii generatoare de psihopați.

Glumesc, bineînțeles. Chiar dacă, biologic, sunt ca orice om obișnuit, ei sunt din start testați dintre indivizii cei mai echilibrați. Sunt mai ținuți sub control decât orice altă categorie profesională. Ca să poată dovedi că rezistă solicitărilor meseriei. Stresului cu intensități variabile, absențelor de acasă, programului neregulat, deselor întreruperi ale vieții de familie. Insuficientului suport social. Cu oboseala acumulată. Încordarea prelungită, inabilitatea relaxării. Chiar dacă au satisfacția unei îndeletniciri provocatoare, ”cool”, cu satisfacții financiare, cu încântarea de a vedea și cunoaște lumea, aviatorii au, da, și momente de depresie. De tulburări bipolare- euforici, grandilocvenți, insomniaci, hiperactivi sau  hipersexuali-. De tulburări de anxietate, episoade de teamă sau disconfort, teama de a nu pierde controlul, dispoziție schimbătoare. De tulburăi obsesiv-compulsive, nevoia excesivă de ordine, curățenie, verificare, repetare, hipervigilanța. Toate acestea sunt compensate de robustețea fizică și psihică, de abilitatea individuală de funcționare și concentrare, bazată pe un antrenament riguros cu accentul pe siguranța și responsabilitatea față de cei care depind de ei și față de propriile familii.

Cazul Lubitz, de la German Wings, nu s-a datorat depresiei sau posibilelor tulburări profesionale. Ci unei acumulări interioare de răutate specifice omului mizantrop. Tendința suicidală e o chestiune de comportament, nu un diagnostic.

 

Anii optzeci.

Lansam parașutiști la Titu. După aerofotogrammetrie, misiunile de parașutare erau favoritele mele. Îi admiram pe băieții care se aruncau luminați de adrenalină în albastrul prietenos al cerului din jur. Conform statisticilor, accidentele de parașutism sunt de 24 de ori mai puțin probabile decât cele de mașină. Și totuși...

La a doua ieșire, nu apucăm să lansăm a doua serie. Mă bate pe spate un sergent care încă nu apucase să sară. ”Opriți lansarea. Avem un incident”. Apăs butonul roșu. Sună sirena de încetare. În timp ce în spatele avionului băieții se străduiau să-și salveze colegul agățat de ampenajul avionului, vine un ofițer parașutist și-mi explică ce se întâmplase.

Îi transmit informația comandantului și, după un tur de pistă la orizontală, ne ducem la aterizare. Protocolul era nemilos și de data asta. Militarul agățat cu corzile de avion trebuia sacrificat. Un camarad de-al lui a fost nevoit să-i taie coarda. Nu aveai voie, omenește nu se putea să mergi la aterizare cu el atârnat de coada avionului.

Zilele Revoluției din ´89:

La treizeci și patru de ani am avut parte de revoluția care ne-a ușurat de Ceaușescu și ne-a scăpat în ghearele lacheilor lui. S-au folosit de faza unu a revoluției pentru a desăvârși lovitura de stat. Gorbaciov a dat liber la Perestroika. Ilici a venit cu o șleahtă de bolșevici. Hrăpăreți, lipsiți de scrupule. Au câștigat triumfal continuatorii PCR- ului, beneficiarii jafurilor naționale. Scursurile comuniștilor și-au adjudecat țara. 

17dec.´89: Alarmă. Indicativ ”Radu cel Frumos”. Știam că e grav. Aveam doar o vagă bănuială că se lega cu ce auzisem pe la Europa Liberă. Alergând spre avion depășesc un grup de to’ași generali (i-am recunoscut pe Stănculescu, pe Gușă și pe Ilie Ceaușescu) grăbindu-și cizmele îndesate până-n fesele turtite spre avion, cu valijoara de alarmă în mână, cu priviri fixe și caschetele aurite îndesate până-n gât.  În aer, înainte de aterizare, îi aud la radio pe camarazii elicopteriști de la Caransebeș care bâzâiau pe deasupra Timișoarei, descriind ce se petrece în oraș. Mii de oameni. Tancuri pe străzi... ”Bă, în Timișoara e revoluție” le strig fără control dintre căștile cât două gogoși colegilor din cabină. ”Taci dracului, f…-te-n cur, Cuțitaș!” Îmi scrâșnește Nea Dan.” Mă uit în spate. Pasagerii, tovarășii generali, livizi, constipați în cizmele până-n gât. Dacă îi spun lui Gușă? Sau mai bine lui Stănculescu? Pe ăilalți nu-i cunoșteam. Chiar n-or ști unde se duc? N-am îndrăznit. Transpirați, căcați pe noi, aveam treabă. Începeam coborârea.

După aterizare, ideologul- șef al armatei, Ilie Ceaușescu, și- a uitat valijoara “de alarmă”, cu pistol cu tot, în avion. Am luat-o si i-am dat-o comandantului, Nea Dan, nu înainte de a-i spune: “Asta mă poate face erou”. “Sau dimpotrivă”, zice el, un pic mai deștept decât mine. Erou pe dracu’. Mi- o trăgeau bolșevicii lui Ilici, după, cu strigături. Îi ducem  valiza momâii cu propaganda. Numai că nu i- a pupat mâna lui Nea Dan. Nu mai știa de el.

În 18 decembrie ´89, la adunarea cu ofițerii din garnizoana Arad: Ascultându-i pe tovarășii de la tribună, și știind ce s-a întâmplat la Timișoara, simțeam că pleznesc. Indiferent ce vor spune colegii, mă mânca undeva să mă ridic în picioare și să spun ce gândesc. Îmi fierbea creierul în căciula model sovietic. Frica, lașitatea, colegii de echipaj cărora le-aș fi făcut rău, căcatul lipit de pantaloni, m-au țintuit în scaun. Ce ar fi urmat dacă deschideam gura? Aș fi fost imediat arestat? Aș fi fost eliberat după 24 decembrie? Aș fi intrat în vreun cuib FSN de cartier? Aș fi ajuns parlamentar? Sau aș fi făcut pe modestul și mi-aș fi văzut de viața de căpitan pârlit? Înaintat în grad. Sau, în continuare îngropat în anonimatul definitiv al rangului? Nu se schimba nimic. Aveam, cel mult, cu ce să mă laud un timp după?

Pe noi ne-au încarcerat la ”celula de alarmă” de la Giarmata. Unde piloții de supersonice fierbeau. Unii chiar amenințau să bombardeze cuibul Ceaușeștilor din Primăverii, dacă se trăgea în timișoreni.

Generalii, plini de cufureală în pantalonii cu vipuști sângerii, au dispărut la Comitetul Județean de Partid. Să execute ordinele lui Ceaușescu. Să tragă în cei care credeau că fac revoluție? Și timișorenii ieșiți în stradă chiar începuseră o revoluție. Dar Moscova, cu mănușa lor de la București, aveau deja plăcinta pe masă! Rămânea doar s-o înfulece. Fierbinte. Cu noi cu tot.

Pentru București, prima noapte de revoluție a fost cea din 21 decembrie. Ne închiseseră în cazarma de la Otopeni: După o zi în care toată lumea vorbea în șoaptă, teama creștea în jur ca un abur galben, toxic. Seara, tăceam adunați în grupulețe pe holurile prost luminate. Nu îndrăzneam să aprind o țigară. Lua foc aerul. Unul din noi sparge întunericul holului îmbâcsit: ”Dacă trage vreunul în populație, îl împușc cu mâna mea!” Nu răspunde nimeni. Nea Mărin, Dumnezeu să-l ierte, a ridicat capul. I-am văzut în penumbră chipul care spunea: ”Taci în p...mea. Tu te auzi ce vorbești?”. Nu ne-a scos nimeni în oraș. Nu aveau încredere în aviatori. Ne-au trimis la culcare într-un dormitor de soldați cu miros de ciorapi și fojgăit de ploșnițe. Pe la trei dimineața ne-au alarmat unii. ”Suntem atacați”. Teroriștii la poartă!” Trăgeam a proasta cu AKM- ul în umbre mișcătoare, imaginare. Nu ne întreba nici dracul în cine, în ce tragem. Nu a mai rămas urmă de câine maidanez în tot Otopeniul. Renunț după ce golesc trei încărcătoare care mi-au umplut urechile de un tinitus care nu mi-a trecut nici până azi de la afurisitul de pistol-mitralieră. Și mi-am jurat că n-o să mai pun mâna pe vreo armă nici de va fi să merg pe front, ca la 1916. După două zile de revoluție închipuită, văd un parașutist împușcat la poarta unității. Odată cu tinerețea care se scurgea din bietul parașutist, s-a topit și elanul meu revoluționar. Nu am mai tras un foc până în ziua de azi.

Apariția lui Ilici al Perestroikăi. Naivitatea mea incurabilă. ”Ăsta e mai canalie decât Ceaușescu”, îmi spune Tatiana la telefon. ”Las´ că e bine, am scăpat dracului de Nea Nicu”, zic eu. Nu am crezut- o. Intuiția ei feminină a funcționat din nou. Haita bolșevică a lui Ilici avea nevoie de zgomot de fond. Coclesc și acum  de rușine, după 30 de ani. Am stat o lună, ca proștii, în cazarmă. Zile în șir, colegi pe care îi consideram ”de treabă”, turnători ai CI-știlor, beți pe sub mese. Speriați de vâlvătaie. Habar nu aveau că timpul lor abia începea. Ion Rusu, CI-stul nostru, îmi spune en passant: ”Știam tot. Mai aveai puțin.” Cu puțin timp înainte de răzmeriță, cumnatul meu Hilper pleacă definitiv în Germania. Pentru mine, ca ofițer al armatei, asta însemna sfârșitul carierei. Deveneam, automat, un dușman al poporului. Vulnerabil, din punctul lor de vedere. Șantajabil. Bun de racolat de către serviciile occidentale etc. Disperarea mă face să contactez, printr-o cunoștință, un colonel de securitate. Nici numele nu i-l știam. Tovarășu´ Mielu. Îi povestesc ce s-a întâmplat. Adică, mă dau singur ”în gât”.  Îi spun că aș vrea să rămân în aviația militară. Să zbor doar în jurul Bucureștiului sau deloc. ”Ce vorbești? Știm ce poți. Te trimitem noi și la Paris și la Londra. Unde-o fi nevoie. Ai răbdare. Te ajutăm noi”, zice el cu convingere. ”Nu vreau decât să zbor pe-aici primprejur”, prind eu curaj. ”Las´ pe noi”, zice colo-mielul, șiret ca o cioară, de o viclenie aproape umană. Și scot pălinca cea de toate ocaziile din geantă. Valuta forte a ardeleanului. Ne despărțim. Nici nu îndrăzneam să mă uit în ochii lui maro-căprui, expresivi ca niște nasturi de palton. Și nici nu am mai auzit de ”unchiul Mielu”. S-a năpustit revoluția peste noi. Și nu mai era cazul să mă vând laolaltă cu sticla de pălincă. Dar, întretimp, la îndemnul unchiului Mielu, am rupt relațiile cu familia din Satu Mare. Părinții, soră-mea Geta (avea și ea dosarul ”pe țeavă” pentru Germania. Eu habar nu aveam). Nici acum nu pot să-mi răspund la întrebarea: Aș fi acceptat pactul rușinos cu diavolul? Abia zilele astea mi-am pus- o. Și încă nu îndrăznesc să- i caut răspunsul.

La câteva zile după împușcarea lui Ceaușescu

Se auzea încă, de la aeroport, răpăit de AKM-uri, iar noi ne agitam să formulăm revendicări. Schimbarea însemnelor militare, să scăpăm definitiv de stelele sovietice. Când puterea era deja în mâinile unei haite cronic bolnave de bolșevism. Puteanu, fost pilot ratat de supersonice, ajuns în capitală turnându-și colegii, își dă cu părerea: ”Da´ în ce calitate vorbește S. în numele nostru?” Nu i-a răspuns nimeni.    

Ca orice șobolan care prinde viață când se stinge lumina, acceptasem, în bezna din ce în ce mai deasă din jur, să fiu secretar de partid. Ca să apuc un scaun mai în față. O treaptă putredă a scării spre următorul etaj al afirmării personale. Ca să mi se treacă cu vederea mărunta gestică ostilă, micile răbufniri pe la colțuri, fâsâitele bancuri politice. Eram convins că nu mă ascultă nimeni. Nu am atacat pe nimeni din acea poziție. Nu am ”dat în gât” la partid sau la secu´. Și totuși mi-e încă rușine. Îmi cunoșteau toți părerile, atitudinea. Erau conștienți că, la un moment dat, aveau nevoie de un prost care să se ocupe de plictisitoarea muncă de partid și să-i lase în pace. Așa era la aviație. Îi durea în cur de partid. Măcar să nu fie ”f...i la cap”. Și și-au găsit un neghiob. Unul care să știe să fie acolo în locul lor și să amestece la infinit în oala cu vorbe goale. Nu mă ascultau nici spătarele de la scaunele goale ale absenților nemotivați. Procesele verbale nu le citeam nici eu. Totul era ficțiune. Un tub de spray în care rămăsese numai gazul. Știam toți asta și nu făceam nimic. Erau la rubrica ”Noa, dacă-i musai...” Critici formale. Autoritate zero. Utilitate vidă. Puteai să faci orice altceva cu acel timp sufocant. Să citești o carte. Nu un ziar. Ziarele erau, în lipsa hârtiei din comerț, pentru împachetat mâncarea.

S-a mai trezit unul, Uki Duki, fost turnător zelos al CI- ului, după vreun an de la răzmeriță, constatând că el nu este trimis la contracte pe-afară: ”În loc să te fi aruncat pe geam la Revoluție, acu´ vii cu cărămida de dolari…” Poate avea dreptate. Dacă era revoluție. Secretarii de partid, CI- știi, securiștii și turnătorii lor, aruncați pe geam. Ca la Căderea Bastiliei. Dar picam pe tine, Uki Duki. Și tot scăpam. Și uite așa, ca fost secretar de partid, mă tot trimitea compania să trag dungi pe cerul Africii în anii nouăzeci.

Am stat o lună, ca proștii, în cazarmă, am dormit pe scaunele tari din sala de pregătire. Ne-a țintuit noua conducere GRU a Armatei ca-n carantină. Să nu le stricăm neo-bolșevicilor ”revoluția”. Timp în care, cei mai șmecheri dintre noi, scăpau în oraș și își aranjau, cu whisky ieftin, cumpărat de la bulgari, apartamente de lux în zona Casei Poporului. Când ne-am săturat de stat ca șobolanii în cazarmă, am ieșit în Piața Victoriei să punem de- o răzmeriță. Generalul Militaru, tovarășul rusofil al lui Iliescu, voia să ne îmbarce într-un autobuz. Să ”stăm de vorbă” la M.Ap.N. Zebră scria pe noi dacă acceptam. Îl știam pe Militaru din ”Orizonturi Roșii” a lui Pacepa, de la Europa Liberă. Și am reușit să-l dăm jos de la cârma Armatei.

La șase luni după revoluție era să crăp dintr-o peritonită care mi-a lăsat o semnătură artistică pe burtă, ca un cod de bare. Un mesaj pe care nu l-am decriptat nici până azi. Pe doctorul care m-a operat atunci, l-am întâlnit după vreo zece ani într-un zbor spre Angola. M-a citit după codul de bare. A venit în cabina avionului să mă îmbrățișeze. Eu i-am mulțumit cu majuscule boldate, știa el pentru ce.

La treizeci și șapte abia învățam să conduc o mașină. Aflam care e pedala de accelerație și ambreiajul. Frânele mi le puneam singur de-o jumătate de viață de ardelean ezitant și indecis, maturat între melancolie și isterie. De atunci schimb treptele de evoluție ca vitezele la mașină. Seminal. Solemn. Seren. Senil. Trăiască Dacia, mașina cu patru viteze. Născută rablă. Risipă de petrol și tablă. Până la un ralanti fără sfârșit, pensionarea.

*

*         *

Zbor spre Tg. Mureș, martie ´90.

-Turnule, ne dați și nouă pornirea, please?

-Sorry. Nu ați depus plan de zbor… Rezolvăm noi. FL140 e okay?

-Nu. 180 vă rog.

-… De ce durează atât?

-E cam aglomerat acolo sus.

-Ne mulțumim și cu ceva mai jos. Cât să trecem și noi Carpații, cu batalioanele române în cârcă…

Haita lui Ilici tocmai pusese la cale o mârșăvie cu iz naționalist, după rețete kagebiste. I-au făcut pe românii din Mureș să se încaiere cu ungurii, în speranța că vor reuși să pună în aplicare planul Moscovei de rupere a Ardealului. Cerul atârna peste noi ca o durere de burtă. Aveam la bord o trupă de ”civili” trimiși să adulmece miasmele înscenării. Fac cunoștință cu o frumusețe blondă. Ochi verzi ardelenești. Cu un cap mai înaltă decât mine. ”Lt. Marina Coman, Serviciul Român de Informații.” Hopa. Au mai emanat un monstru. ”Cpt. Andrei Mureșianu, poet ardelean, aerian, dejectat prin praful Munteniei. Cu JamesBoande ca tine să tot combați agenturili”, 

Intru în cabină. Îl bat pe umăr pe captain: ”Nea Mărine, ai văzut ce coperți frumoase și- a tras Secu´?” Nu observasem că ea stătea în primul rând. Iar cabina noastră nu avea ușă. La coborâre, o ajut să- și treacă bagajul greu de informații peste pragul de tablă al AN- ului. ”Să crezi tu că sunt numai copertă. Și nu suntem Secu´”, îmi scrâșnește ea din caninul cu cianura din dotare. ”Sorry, nu am mai citit demult o carte bună”, îi răspund, rânjind ca un motan cu pene de vrabie în dinți. Și dusă a fost. Pierdută în adierile din ce în ce mai sulfuroase ale vremurilor ce urmau să vină.

…………………………………………………………………………………………………………

Tot prin ´90:

Otopeni Ground, YR-ADC, permiteți pornirea pentru Câmpia Turzii. 

-       Ce faceți acolo? Lansați parașuți?

-       Nu. Azi lansăm numai colonei. Mai avem vreo doi și am scăpat. Ne civil- izăm și noi.

Costică întoarce capul, din scaunul de comandant, amuzat. Șuteanu îmi aruncă o săgeată acidă din ochiul căprui- oltenesc, de colonel ceaușist pursânge.

……………….........................................................................................................

Reisen, so schrieb der Schriftsteller Mark Twain, sei "fatal für Vorurteile, Bigotterie und Engstirnigkeit" (”a călători”, scria Mark Twain, era ”fatal pentru prejudecăți, bigotism și îngustimea minții”).

După revoluție, pentru că știam ceva engleză, am fost mutat la Kromavia, împreună cu foștii piloți de la Flotila lui Ceaușescu. O regie autonomă a armatei, parțial în serviciul guvernanților, care ne-a format în ale aviației civile. Cele mai dense și intense amintiri le datorez celor unsprezece ani de Kromavia. Matroana mămoasă pe care am abuzat- o cu toții, de la mic la mare, în ton cu cel mai nerușinat deceniu din istoria țării.

Primul zbor cu noile autorități. Deși criteriul principal în selecția piloților Flotilei era profesionalismul, cei care l-au împușcat pe Ceaușescu nu aveau încredere în ei. Așa că ne- au folosit pe noi, militarii de la Transport. Era pe vremea campaniei electorale pentru primele alegeri ”democratice”. Duminică.  Era ziua Tatianei. Băusem ceva. Mă sună Florin Călin să vin la zbor. M-am scuzat că nu pot. Că băusem etc.  Nu mi- a acceptat refuzul. Aflu, la avion, că îl ducem pe Ilici la Caransebeș. Grabă mare. Nu apucăm să încălzim și să testăm aparatura de bord… Când ne aliniem la pistă pentru decolare, constat că nu merge busola principală, care dădea informația de direcție de zbor către celelalte aparate. Ne întoarcem. Se pregătește alt avion etc… Îl aveam la bord și pe comandantul de atunci al aviației, generalul Budiaci. Pe vremea lui Ceaușescu mă opreau de la zbor definitiv, mă dădeau afară din armată, din patrie, din propria-mi biografie.

...................................................................................................................................................

Nerușinatul deceniu ´90:

București- Titan, prin ´92. Primul chef la care a fost invitat fiul meu. Curios, îngrijorat, aflu unde se ținea paranghelia. La o scară vecină, în același bloc. Pe la mijlocul nopții mă duc să-l caut. O mână de adolescente asudate, frământau cu trupuri dizgrațios contorsionate aerul coclit în ritm dogit de manele cu miros de pubelă. La ce naiba mă așteptam în Bucureștiul anilor nouăzeci? Să asculte Pink Floyd cu ochii în lustra- ciorchine de cioburi imitând cristalul? De Eduard nu dau în apartamentul înghesuit. Îl caut prin cartier. În spatele unui chioșc-bodegă, un milițian cu șapca șuie dădea pe gât o cinzeacă de whisky contrafăcut sub privirile viclene ale patronului cu față de interlop balcanic. În spatele blocului, în ștrandul ajuns un maidan cu bălării, un alt chioșc- club. Aerul dinăuntru mirosea a femei ieftine și a bere stătută. În spatele coșmeliei un tip în șort și sandale cu ciorapi desena spirale de urină pe peretele de placaj. O muzică urâtă, ca un nămol sulfuros, inunda spațiul nopții

A fost noaptea în care i-am dat ultima palmă fiului meu, și încă de față cu cel mai bun prieten al lui. Cred că de atunci s-a insinuat între noi umbra înstrăinării, a rejectării și a reproșului ascuns, pe care nu cred că am reușit să le anihilez nici până în ziua de azi. Am lipsit atât de mult din  rotunjirea ființei lui, chiar și când eram acasă. Hârjoana devenirii lui îmi scăpa din mână cu cât mă crispam mai tare să conturez o persoană din masa amorfă care eram. Absențele mele îndelungate nu au făcut decât să-mi înfrâneze abordările în a-i direcționa dezvoltarea. Preocupat să dezleg la infinit propriile-mi încâlceli, îmi scăpau din ecran nedesenatele cărări ale lui. În egoismul avântului profesional, am uitat să despic cu viitorul bărbat din el primele beții inconștiente ale adolescenței, epica masturbării, a primei mâini în chiloții unei fete, a ejaculării precoce. Epopeea cunnilingus-ului și a orgasmului multiplu la femei. Semantica minciunii aldulterine versus loialitatea față de familie și copii. Am ratat multe alte șanse de a nu-mi regreta vocația paternă.

"Das war meine eigene Dummheit, da zu landen" (Kiefer Sutherland):

Plovdiv- Cheshnegirevo, Bulgaria.   

După ce o turbulență provocată de unde orografice (mountain waves), combinate cu burdihanul negru al unui plafon pe la 600 de metri ne dă cu capul de pereții cabinei, ne sparge un bidon de ulei de cinci litri de tavanul avionului, ratăm aterizarea la Plovdiv, vedem o pistă liberă, tăbărâm pe ea. Dim Georgio pune avionul ”uns”, de parcă nu l-ar fi deranjat nimic cu două minute în urmă. Eu, amețit, mă bucur că ne-am văzut la sol. Sol bemol. Pe dreapta, în locul aerogării, două vaci, deranjate de apariția unui ierbivor mai mare pe pășunea lor. ”Mitică, am căcat-o!” ”De ce măi, ce vrei?” Păi nu suntem la Plovdiv!” ”Aa. Băga-mi-aș. Vacile astea ne așteptau.” La capătul pistei, tot pe dreapta, ”biute” de beton, mascate cu maluri de iarbă, adăposteau tradiționalele MIG-uri 21, moțăind în bătrânețea lor inutilă, ca niște pensionari la televizor. Oprim motoarele. Deschidem trapa. Hopa. Un dom´ gheneral kaki cu albastru. Îi povestesc în bulgara mea debilă cam ce am pățit. Urcă pe scara obosită a IL-ului cargo.  Se duce glonț în cabină. Nu se uită decât la accelerometrul de pe bordul comandantului. Un indicator cât un ceas de mână Pobeda. +8. O liniuță până la limita de rupere a avionului. Ne spune să blagodari na Boga că suntem acolo. Avea confirmarea spuselor noastre. Ne tapează de cinci sute de dolari. ”Amendă, taxă de aerodrom”. Ne dă un șturman, în ideea că nu ne-am revenit deplin din zgâlțâială, și ne expediază la Plovdiv. Să ne luăm marfa. Să nu stagneze operațiunea ”Țigareta doi”. Marea contrabandă cu țigări a anilor nouăzeci, patronată de membri ai guvernului. După revenirea la București, am dat-o la retuș în rapoartele către directorul companiei. Noi, de fapt, salvaserăm avionul de supărarea vremii, nu am ajuns de parteneri ai rumegătoarelor la Cheshnegirovo. După ce semnăm rapoartele, le spun un banc colegilor: „Dragă Mărie, am ajuns cu bine! După ce se ridică ceața, am să-ți spun și unde.” ”Du-te-n p... mea!”, mi-o întorc toți patru în cor.

.....................................................................................................................

Iran, Kish Island, 1993:

Zburam de vreo lună în Iran, angajați la o firmă privată a nomenclaturii locale. 

Din Kish Island, baza noastră, de două ori pe săptămână, făceam saltul în paradis. La Dubai și la Sharjah, în Emirate. Duceam membri ai familiilor ”nomenclaturii” iraniene la cumpărături. Dubaiul era ”tax free”. Kish Island la fel. Nu-i vedea nimeni, insula era semi- pustie. Știau doar securiștii lor- ”gardienii revoluției”- și vameșii ce fac ei, noi. Fiecare zbor de- al nostru era însoțit de doi securiști, în civil, normal. La unul din zboruri, având probabil informații că introducem lucruri prohibite (CD-uri, alcool), ne-au urmărit în freeshop. Știau tot ce și-a cumpărat echipajul. Așa că, după aterizarea pe Kish Island, ne-au puricat vameșii lor și în dos. Ne-au confiscat aproape tot ce cumpăraserăm. Eu, dacă nu beam, și la bișniță încă nu mă pricepeam, mi-am adus doar CD-uri cu muzică. Eram în ´93, încă nu apăruseră DVD-urile cu filme. Mi-a luat o jumătate de oră să-l conving pe un nea cu ochi ca de plastic care e treaba cu Beethoven. I-am fredonat ta-ta-ta-tam de zece ori. Poate- poate a auzit de Simfonia a cincea. Mă privea cu ochi opaci, de ierbivor împăiat. Mă credea sonat. M-a salvat un șef de-al lui, mai culturalizat, care mi-a cerut să nu vând discurile pe insulă și mi-a dat drumul. Cui naiba îi trebuia Beethoven pe Kish Island? Mecanicul de bord, un băiat mai umblat decât mine, cumpărase vodcă Finlandia. În timpul zborului a turnat-o în flacoane de apă minerală pe care le-a așezat în găleata în care răceau stewarzii răcoritoarele pentru pasageri. După aterizare, ca de obicei, urcă niște soldați de la linia de avioane să le dăm un catering, o apă etc. Ioan, un tehnic de sol, care nu știa de manevra cu vodca, le dă soldaților cele două sticle din găleată. De atunci nu ne mai scoteau soldații din ”Rumani my friend, Rumani good”. Iar beșteleala pe care a luat-o Ioan de la colegi a avut ecou încă un an de la întoarcerea noastră în țară.

Tot în Kish Island, pe un indicator de circulație, cu o săgeată pe care scria, probabil, Bazar Arabo în farsi, era adăugat cu carioca, românește, ”Pi...dă”.  Clar, trecuse unul de-ai noștri pe acolo. Stewarzii noștri nu aveau odihnă. După ce am căscat gura, preț de vreo oră prin Arabo, apoi prin Faransé, dau cu ochii într-un boutique de o iraniană care își căuta o bluză. Văzând că mă tot uit la ea, ferindu-mă de ochii vânzătorului, fata mă întreabă: ‘’I-ai lua și tu una din asta soției tale?’’ Prind curaj și mă las antrenat, deși știam că nu avem voie să intrăm în vorbă cu localnicele. ‘’Sincer, i-aș lua una mai luminoasă, mai colorată. Dar știu că voi nu aveți voie…’’. ‘’Ba avem, cum să nu. Dar mie asta îmi place.’’ Era un kaki-olive. O nuanță care mie îmi aducea aminte de școala militară. Pentru ea era în limitele spectrului autorizat de bărbatul- suveran cu barba trimerată și cămașa încheiată la gât, fără cravată. Purta și atunci un fel de halat fără formă, ‘’roo-poosh’’, maro-închis, peste niște pantaloni dark-olive pe ea. Capul acoperit cu un batic, "Roosari" în Farsi, tot maro. Ochi căprui-aurii, strălucind de ineditul conversației cu un european. Vorbea o engleză americană impecabilă. Și pentru că vânzătorul începuse să devină din ce în ce mai ”vigilent”, mă îndepărtez. Părăsesc prăvălia. Când iese, o urmez, păstrând un spațiu de siguranță care să mă ferească de ochii trecătorilor. Ea a sesizat mișcarea, dar nu a mărit pașii, încercând să păstreze distanța de la sine impusă pentru păstrarea aparențelor. La un moment dat oprește lângă noi o mașină Mazda, cu tabla  șifonată. Atunci ea începe să mărească pașii, renunțând la complicitatea distanței de până atunci. Întâmplător, dau cu ochii de un coleg, coechipier, Mircea, care, văzând că Mazda oprește lângă mine, se apropie în viteză și mă ia de mână. ‘’Hai mă de-aici’’, spune el precipitat. Târziu. Doi tineri cu barba trimerată mă înhață de mânecile bluzei si mă îndeasă în mașina duhnind a tutun. Mircea nu se lasă. Vociferează în engleza lui știrbă. ‘’We pilots, fly, Kish Air…’’ Ăia doi se reped la el si îl trântesc în mașină peste mine. ‘’Ți-a trebuit Mircea, ce te-ai băgat ca bleaga? Ăstia-s securiști. O scoteam eu la capăt cu ei.’’ Aiurea. Cei doi tac încântați de captură. Ne duc la o secție de poliție. O încăpere chioară. Cu un condiționer văicăreț, care nu reușea să primenească aerul stătut din hruba polițistului de serviciu. Astea parcă miros la fel peste tot, ca la noi, la armată. O fi aerul respirat cu rândul și transmis, prin proces verbal de la o tură la alta. Își spun ăia ceva în farsi. Pentru urechile mele o ungurească cu alte cuvinte. Unul din securiști ,într-o engleză corectă, cu același accent unguresc, ne întreabă, din prima, dacă am luat tramadol (un opiaceu sintetic iranian). ‘’Sit down and write a statement. Both of you’’. Mircea rămăsese cu ochii în gol, cu capul vidat. Dacă îi dădeai un bobârnac, suna ca un gong tibetan. ‘’What statement?’’, fac eu pe prostul. ‘’That you two intended to interfere with an Iranian woman and so on…’’. ‘’What? We did not interfere with anyone…’’ ”Just shut up and write. There will be no problem. Just write.’’ Mă apuc de scris. Fac pe niznaiu´. Mircea se ia după mine. Îmi tot pune întrebări. Ăia îl tot ușuie. În final, cei doi ‘’gardieni revolutionari’’ dispar cu hârtiile noastre. Polițistul, supărat că i-am tulburat rutina somnolentă, ne serveste cu un ceai de mentă superconcentrat. Îl bem cu riscul unei constipații de două zile, bucuroși că am scăpat. Ne invită într-o cameră alăturată. Becul chior răspândea o lumină cu miros de puroi. O dormeză soioasă și un fel de laviță de scânduri lucioase erau tot mobilierul. Ne invită să ne așezăm. Iese și încuie ușa. ”´te-n cur Săndele. Ne castrează ăștia ca pe vieri. O să facă veioze din pielea noastră”, zice Mircea. După vreo jumătate de oră de bombăneală ne trezim cu un soldat cu uniforma lucioasă, mirosind acru a transpirație. Avea în mână un aparat de tuns pe care ni-l arată stânjenit, întorcând capul spre ușa ofițerului de serviciu, apoi spre Kalshnikov-ul rezemat de banca de lemn pe care stăteam. Întelegem. Nu protestăm. Soldatul nu avea nici o vină. Ne tunde la zero. Mircea mă înjură în șoaptă. Să nu creadă ăla că îl înjură pe el. Ne prinde dimineața amorțiți de confortul mobilierului cazon. Eu am ales lavița de scânduri ca să mai scap de înjurăturile lui Mircea, căzut ca musca-n lapte. Mă simțeam ca un marinar mahmur. Dacă îmi vorbeai mai tare, vomitam. Auzim un telefon sunând strident dincolo de ușa jegoasă. Polițistul de serviciu, altul decât în seara precedentă, latră ceva la noi în farsi, supărat că îi stricam ritualul preluării serviciului. Ne înghiontește în praful străzii.  Și asta a fost. Capii de la Kish Air or fi lămurit întretimp lucrurile.

În dreptul hotelului, când coborâm din microbuz, șoferul ne spune politicos: ”Sugi p...a Mitică”. O fi învățat de pe Travel Channel că așa ne salutăm noi, românii, la despărțire? Mircea era atât de supărat că și umbra-i rămăsese cu doi pași în urmă.

Nu ne-a mai întrebat nimeni nimic din acel moment. Except colegii. Își făcuseră griji că nu am apărut la hotel. Au încercat să-i contacteze pe cei de la firma de aviație. Bucuroși că ne revăd, la micul dejun, ne-au tras de limbă, până am recunoscut tot. Marele deliciu a fost tunsoarea noastră de ocnași. Nu se purta încă tunsoarea la zero. Si chiar am devenit ‘’virali’’, cum se spune acum.

Contrar convingerilor mele, am văzut in Iran bărbați care își respectau nevasta fără să se jeneze de asta în public. Dar de teama regimului constipat, le țineau tot ca pe niște cucuvele, și, când nu erau ai lor de față, le dădeau voie să vorbească cu noi. Am mai sesizat că, și acolo, restricțiile erau în funcție de rangul social. Familiile gardienilor revoluției, ale mai marilor politicii iraniene au acces la magazine de lux, occidentale, în stațiuni cu un regim mult mai puțin restrictiv. Tot în Kish Island am cunoscut o patroană de restaurant care vorbea în gura mare, glumea cu noi, în public. Deci e tot o formă de a le ține cu "capul la cutie". Femeia săracului e de două ori sclavă. Ca la noi pe vremuri. Nu era bărbatul "despotul in opinci"?

Abia în 2016 am văzut, în sfârșit o formă de protest în legătură cu portul hijab-ului, din partea bărbaților. Ceea ce, în sfârșit, mi se pare lăudabil. Să vedem ce efecte va avea: ”Nun kämpfen Frauen – zusammen mit ihren Männern”. Iar după protestele din decembrie 2017, chiar am sperat că ”vocea străzii” contează.   M-am înșelat. Ca și la noi. ”Există femei în Iran care își scot hijabul în public, riscându-și prin asta libertatea și viitorul. Aceste femei sunt adevărate eroine opunându-se, prin sacrificiu personal, regimului totalitar și imbecil al ayatollahilor. Shaparak a fost condamnată la 20 ani închisoare pentru protestul ei de la sfârșitul lunii februarie de la Teheran. În 9 iulie, ea anunțase că a reușit să fugă din Iran.” În Linie Dreaptă-14Jul.2018).

Am urmărit cu încântare, recent, documentarul lui Jaques Dubois Teheran extrem - Subkultur im Gottesstaat Doku (2018)https://www.youtube.com/watch?v=t5RaMuJEQP8 

………………………………………………………………………………………………………

Anii nouăzeci mi-au rămas în pivnița igrasioasă a memoriei cu primul zbor la Paris. După care am stat cu ochii în gol o săptămână. Dar mai ales cu Laayoune, Agadir, Khartoum, Karachi, Kano, Luanda. Cu aerul lor de urbe africană, greu de praf, de miros de benzină arsă, de gunoi fermentat, de urină și de rășini arse în pragul prăvăliilor, amestecat cu vacarmul claxoanelor și al vânzătorilor ambulanți strigându-și marfa.

Un zbor Kano- Luanda:

Cerul se făcea bucăți în jurul nostru. De câte ori fulgerele despicau cenușiul zării, parcă ne chema într-acolo o poartă de rai. Ghiață de-un lat de palmă pe ramele parbrizului. Barabafta de  șaizeci și patru de tone gemea din toate niturile. Pasagerii muți de la turbulența care le fixa temeinic plombele în gingiile uscate de sete. Destinația noastră era la Sud, iar noi zburam, de trei sferturi de oră spre Nord- Vest. Din cauza unui lanț orajos (squall line), ca o baricadă inamică, întinsă pe cerul Africii de un adversar nevăzut. Muțenia stațiilor radio în imensitatea cenușie părea complice cu cerul ostil. Am găsit într-un final spărtura roș- vineție, de care aveam nevoie ca să ne strecurăm, ca printr-un generos vagin de negresă, către râvnitul Sud. Vedem, în sfârșit luna. Atârna pe cer ca o rufă pusă la uscat. Angola, meu amor, espere nois. Până și Gurada, cel mai volubil dintre pământeni, tăcea. Un timp, s- au auzit doar cele patru motoare bătrâne, vorbind între ele monoton ca patru babe la coadă la pâine. Elicile mușcau îndârjit din cerul posac al Africii, cum mușcă leii dintr-un elefant învins. Văzduhul se curățase. Într-un colț de cer, un nor murdar, ca o perdea zdrențuită într-o casă veche, mâncase luna cu totul din calea noastră. Mai rămăseserăm noi și cerul lui Allah mârâind învins. Și am ajuns la Luanda cu petrol suficient cât să mai rulăm până la platforma plină de puștiuleți cârlionțați care ne așteptau ca pe Moș Ajun, să le descărcăm sacii cu resturi de catering. O masă bogată pentru ei, ca- n zi de Crăciun.

Lângă noi, pe platforma de parcare, un AN-26 (avion destinat desantului, transportului de marfă),cu însemne rusești. La scara avionului, echipajul vindea bilete de carton, reciclate(!). Pasagerii, după coada cuminte de la îmbarcare, odată ajunși în burdihanul răcoros al avionului, se repezeau să prindă un loc pe banchetele rabatabile de pe margini. Bagajele- niște papornițe imense de cârpă-, erau adunate morman în mijlocul avionului. Nici nu erau scumpi rușii. 25$ biletul soios, scris cu pixul.

Ajunși în campus, ne umplem gențile de voiaj cu lichior de amareto, unt de arahide și echipament militar la un preț derizoriu, care nu ne e de nici un folos. Contrabandă cu izmene, prelate și ghete militare. Plutonierul român nu se dezminte. După ce dă șpaga cuvenită șefilor din cazarmă, își rotunjește diurna ONU cu mica bișniță de campanie.

…………………………………………………………………………………………………………

Un zbor Larnaca- Subic Bay, în anii nouăzeci:

Eram de aproape nouă ore în aer. Pluteam în aerul subțire de la opt mii de metri, ronțăind mărunt cerul Asiei. Lada greoaie din spate imi dădea frisoane. Era 90% ambalaj, 10% marfă. Nu putea fi decât uraniu ambalat în plumb. Mă obseda dintotdeauna ideea de a cheli. Și mă și vedeam, la întoarcerea in țară, chelios și întunecat la piele, ca Yul Breiner, șeful organizației mondiale a țiganilor prin anii șaptezeci. Philipinele începeau să se vadă în radar, dar aveau o umbră roșu-magenta strălucitoare, care ne speria mai mult decât lada din cabina de marfă. Cum ne apropiam, deslușeam tot mai intens umbra sângerie din radar. Era o furtună de tot show-ul peste Philipine. Insula era toată “pe roșu”.  Aveam ca rezervă Manilla, dar nici acolo nu ne puteam duce… Iar înapoi nici vorbă. Dacă era să aterizăm undeva, acum era momentul s-o spunem. Trecuserăm de Vietnam. Unde, oricum, puscărie scria pe noi dacă vedeau ăia ce-avem in traistă… Mai aveam in față o insulă muntoasă, Palawan, cu un orășel amărât, care, nu întâmplator, se numea Pulot. Fără vreun aeroport sau un teren de aterizare, ceva. Îl pune Nea Argerică pe Ionaș să caute o informare meteo. Țiuaiau “scurtele” de te lăsa vezica. In fine, prinde Ionaș o info. “Căcat, zice el. Ăștia nu zic nimic de furtună. Dau o prognoză bunicică pentru urmatoarea oră…” Mergem la Subic Bay!” zice Nea Argerică lovind manșa cu pieptul ciolănos. Mai departe, muți toți, de parcă ne-a prins nevasta cu miros de parfum străin pe cămașă. “Ne-am belit la p…”, o cacă Sebi după un timp. “Taci în p… mea.” zice Ionaș. La apropiere, nori joși, rânjind la noi ca niște buldogi de pază. Ne furișăm pe sub burțile lor zdrențuite. Pista udă ca izmenele de pe noi. O grămadă de ustensile de aeroport răvășite, ca după o percheziție kagebistă. Aterizează Nea Argerică incredibil de lin după zece ore și-un sfert de zbor. Când să coborâm din avion, îmi pune mâna pe braț și-mi zice: “Mă f… în radaru’ tău Cuțitaș”. Și râde. Gurada, de jos, prinde și el aripi: Cine dă în seara asta un Grants?” “Cine-a înroșit radaru’ ”, sare si Ionaș.  Ne aflam la marginea hărții. Dincolo de orizontul speranțelor mele. Pe vremea Necuratului Roșu  nu visam să ajung nici măcar până-n Ungaria vecină și soră vitregă a noastră.

Am stat opt zile la Subic Bay, așteptând să cărăm ceva  cargo spre Europa. Un oraș mic, la margine de munte. Cu aer de Africa, infrastructură medievală, și totuși curat, îngrijit, în toată sărăcia lui.

Prima seară filipineză. Eu cu Adi Bulaga, inginer, la un club. O berică. Muzică plăcută. Destul de actuală. Fetițe frumoase. Singurele de pe insulă. Animatoare, alese pe sprânceană. Pentru zece dolari ți se alăturau la dans și la masă. Atât, aflăm noi mai târziu. Grijulii cu diurna, eu și Bulaga, ne mulțumim cu berea și cu scanatul buciformelor asiatice. În schimb, Ionaș și Sebi, pofticioși, urgent, la un masaj tailandez. Am râs de ni s-au încrețit pantalonii când ne-au povestit de “happy ending” în prosop. Gurada cu Nea Argerică, mai obosiți, modești, au luat un aperitiv la litru în cameră. Nu au avut răbdare să aștepte după zgârcitul de Cuțitaș să le facă cinste.

……………………………………………………………..…………………………………………

Kano, Nigeria, prin ’98: Sculați de la patru dimineața, un zbor Kano-Luanda-Kano.

După miezul nopții: aterizare la Kano, cu Barnea la manșă.

Vedeam în radar, de la vreo 300km, o pată roșie, exact peste aeoroport, dar ne apropiem. Ajungem la zece km. Vedeam pista pe sub burta norilor (petele roșii din radar). Ii zic dudului din Turn: “we’ve got the field in sight. All OK? Any bad weather at you?” “No problem here. Clear to land.” “Avem aterizarea! Tren? Flaps?”- strigă gura fără mine-. Mai departe liniște. Turbulență din ce în ce mai intensă cum ne apropiam de sol. Și când ajungem la pragul pistei îl văd pe Barnea cum răsucește manșa brusc. O aduce la verticală, parcă era la coridă să rupă gâtul taurului. Apoi brusc manșa la orizontală. Barnea, comenzi de motor către mecanic: “Semi, zero!” Noi, ceilalți din cabină, muți. Ca-n filmele în care se ia brusc sonorul pentru a spori suspansul. Lovim, parcă direct cu oasele bazinului luciul pistei. Plombele ni se așează temeinic în cariile vechi. Ridic ochii, Barnea mut. În față, pe pista udă, ca un bețiv care traversează alandala pe roșu, aleargă o scară de avion. Trece și asta. Ne continuăm rulajul. Devenim toți dintr-odată volubili, ca o familie de spanioli în excursie la Paris. ‘’RomeoMikeVictor 006 on the ground” îi latru în căști dudului rămas fără emisie din Turn. Uitasem complet de cei 107 pasageri, cu privirea ca un giroroorizont blocat. Parcă nici n-au apucat să exhaleze aerul rămas în plămâni din momentul aterizării. Eliberăm pista. Ropot de aplauze din spate. Eu mă simțeam ca o carcasă depresurizată, cu oxigenul pe terminate. Prinde glas și dom’ Tomoioagă, (directorul economic, trimis să vadă “la fața locului” ce facem cu banu’ companiei), care a stat tot timpul chircit, în fund, în ușa cabinei: “Vă f... muma- n cur. Nu mă mai prindeți voi pe mine. Nu d´ asta am făcut eu ASE-u´, să mă omorâți voi cu aviația voastră!” 

.....................................................................................................................

Nigambo,  Sri Lanka.

... Un apus de soare pe țărmul murdar al Oceanului Indian. Două nemțoaice tinere care treceau pe lângă noi: ”Schau wie schön! Wie ein Poster.” Adică un apus de soare pe malul oceanului pentru ele era  frumos ca un poster... Cum comparam noi prin anii optzeci: ”un măr verde care mirosea ca un săpun Amo” (săpunuri ungurești procurate prin bișniță grea. Cinci lei bucata).

... Un răsărit de soare pe țărmul amorțit al Oceanului Indian. Mă îndrept, ca o rață mahmură, spre plajă să prind un snop de ultraviolete. Soarele scuipă săgeți fine, aurii, pe suprafața Oceanului. Ca pe un câmp de instrucție, zeci de localnici, răsăriți de prin colibele înșirate de-a lungul țărmului, stăteau pe vine să-și facă nevoile pe nisipul plajei. Vine valul și spală, ca la comandă, producția matinală.  Spinările aurii se îndreaptă pe rând, se ridică, ca intr-un dans ritual, îsi trag izmenele și se întorc la zbiarătele puradeilor din colibele de pe malul oceanului.

*

*            *

Plecările mele, mai ales cele lungi, pe câteva zile, pe câteva luni, o deranjau mult pe T. Am renunțat la zbor, un vis cât o lume. O carieră în sine. Cu șansa de a trăi mai multe vieți. Împletite. Paralele.  Congruente. O horă când centrifugă, când centripetă. Ea ura această complexitate de vieți pentru că, majoritatea, o excludeau pe ea. Nu știa că, atunci când eram departe, o iubeam cu adevărat. Pentru că îmi lipsea. Pentru că avea grijă de copilul meu. Pentru că mă simțeam vinovat. Și nu bănuia că, atunci când voi renunța la plecările mele, mă voi arunca, fără voia mea, fără voia ei, în muncă. Și tot departe voi fi. Că aparenta prezență va însemna tot absență. Continuă. Inexpugnabilă. Și fără sentimentul de vină. Am învățat asta mai târziu. Amândoi.

           *

          *              *

După renunțarea la zbor, redeveneam un intelectual second-hand. Cu lecturi pe jumătate. Cu porniri mărunt- culturalizante. Oscilând între arii din opere celebre și heavy metal grohăit. Cu vagi urme de pedanterie provincială în gestică și în purtări. Cu o cultură de almanah, vorba lui Breban. Cu o geometrie variabilă a personalității care-i făcea pe alții să aibă păreri contradictorii. Unii mă considerau exagerat de manierat, de ardelenesc-cumsecade. Alții vedeau în mine un bucureștean arivist. Semidoct. Semi-util. După umbra schimbătoare pe care o lăsam pe pământ. ADN-ul meu era demult adormit. Mai pârțâia din când în când, ca bătrânii, în somn. Creierul meu gândește românește. Oriunde aș fi, oricine voi fi ajuns la un moment dat, meridianul meu zero trece prin Ardeal. Am fost un ardelean bleg și muncitor. Puteam, la fel de bine, să fiu un ungur harnic și fudul. Sau un șvab bolnav de muncă până la autism. Dar muncesc românește, nonstop și cu o eficiență îndoielnică. Mănânc românește, mult și neselectiv. Viețuiesc românește în viermuiala zgomotoasă a Bucureștiului. Îmi trag nasul, cu care simt românește, ca orice oltean-muntean-moldovean-ardelean. Fac socoteli pe degete, vorbesc tare și înjur ca orice șofer, pe românește. Spun bancuri porcoase în momentele cele mai nepotrivite și iubesc femeia română. Mai mult decât permite bunul simț. Mă înțeleg cu toți românii mai bine decât cu mine însumi. Încerc “să nu-mi fac de râs locul naşterii  şi concetăţenii, să mă port frumos cu limba română“, vorba lui Pleșu. Mănânc sarmale, fasole și pâine românească de șase decenii. Dau șpagă și mint românește de-o viață. Bat stângul pe tobă românește. Mă ploconesc și mă fudulesc românește. Mă f... în ea politică și nu fac nimic, pe românește. Înghit rahat și sudui guvernul. De- o hărnicie de sfârșit de lume. Sprinten ca o chiftea neprăjită, lehamitea și doru- lelii m-au adus, românește, pe- același val milenar ca pe toți compatrioții. Oricât m-aș fi învârtit prin lume, polul meu magnetic era în Ardeal. Busola mea, oricât mi-aș fi alterat nucleotidele, arăta același singur Nord. Oricâte vânturi își dă genomul din mine, sunt ca fasolea cu ciolan, ardelean ca slănina cu ceapă. Româna este limba în care am învățat să citesc. Singura în care ”te iubesc” avea conținut.  Este limba amintirilor mele. Cea în care încep să uit. În care o să mă întreb într-o zi cine suntIar din oasele mele va crește un pom desfrunzit în pământ românesc. 

*

*           *

Am renunțat la zbor la patruzeci și șase de ani. Deși mi-era încă dor de țările calde, de secundele fierbinți din ceruri, mi-am încercat bicepșii la cinci companii private de aviație. Am reușit să mă simt, mai departe, când un vânt prăfos de Sudan, când o ploaie rece de Baden-Würtemberg. Munceam ca un apucat, până la asfixie. Socializam cu lumea bună din aviația de business. Munca în torente, heirupistic, gâfâit, în aviația privată îmi prinde aripile la loc. După Kromavia și Carpatair, mă angajez la firma de aviație a lui Dinu Patriciu. Apoi la un alt number one în Forbs-ul românesc. Mă găsesc, inconștient, sub norul radioactiv al banului. Îi slujesc cu exces de zel și loialitate. Consideram că mi-am vândut inteligența pe bani mari. Mai mari decât făcea. Deveneam sluga zeloasă a unor mari farsori, profitori ai defectelor de moment (?) ale istoriei noastre. Cocârjat de importanța misiunii când îl însoțeam la zbor pe Patriciu, marele aristocrat, miliardarul de carton lucios al patriei capitaliste, jumătate cât el, mă simțeam patern, protector, ca un deal ce te ferește de viscol. Dar eu călătoream fără bilet pe un vas de lux. Simțeam că locul meu nu era acolo. Mă sufocam de propria-mi importanță. Îmi reveneam în drumul cu mașina spre casă. Realizam cât sunt de norocos. Mașină de serviciu. Un salariu superfluu. Ascultat și bârfit de mi se decalcifiau oasele. ”E trist când lumea te bârfește, dar când nu te mai bârfește nimeni e groaznic” (Oscar Wilde). Nu era norocul meu. Pășeam pe covorul de jar al economiei private și, în amețeala muncii, a dat norocul peste mine. Cred că păream tuturor un infatuat, deși nu eram decât un workaholic veșnic ocupat. Înjuram  telefonul și când mă sunau cunoștințele să-mi ureze la mulți ani.

După un timp, aureola de sfânt a început să mă strângă ca o cască de soldat lovită de o mortieră. Apoi mă revolt. Împotriva mea. Împotriva marilor jecmănitori ai nației. Bombăn online. Și continui să viețuiesc, de mai bine de treizeci și cinci de ani, într-un cartier situat între Cité des Fleurs și Cățelu. 

*

*           *

 ”Krieg bleibt ein blutiges Handwerk” (Războiul rămâne o meserie sângeroasă)

Nu vreau să fiu patetic, dar mă irită atâtea  ”luări de atitudine” ale guralivilor zilei pe tema pensiilor și salariilor militarilor. Nu e o meserie mai grea decât multe altele. Mai mult, cu anumite calități, plus asumarea RISCURILOR pe care le presupune, profesia de militar poate fi urmată de oricine. Dar când ești pregătit, fizic și mental, să-ți dai viața pentru cauze pe care, de multe ori nici nu le înțelegi. Când le transmiți, prin simplul fapt că exiști, compatrioților tăi: ”dormiți liniștiți, stau eu de șase”. Nu te apăr numai pe tine. Îl apăr, înainte de toate pe copilul meu. Adică dau, la nevoie, tot ce sunt în stare, aici. Unde poate fi liniște cincizeci de ani. Dar ajunge să se zguduie cerul cinci minute. Deci înțelege și tu. Cineva trebuie s-o facă și pe asta. Ieri am fost eu. Mâine poate fi băiatul tău. Și îți mai amintesc că la ora asta țara e în fundul gol, iar vântul pustiei slavo- ugrice bate năpraznic spre sfincterul ei.

Pensia mea de acum putea fi oricând o pensioară de urmaș, de zece ori mai mică, pentru fiul meu. Dar am avut noroc. M-am nimerit într-o fereastră de apatie a istoriei. Ca și tine.

Mulțumesc dragă compatriotule, că am ce mânca, că au urmașii mei unde învăța și cine să le trateze bolile copilăriei, cu puținele resurse care au scăpat marilor hrăpăreți ai istoriei recente. Că societatea noastră curge strâmb, eu sunt la fel de vinovat ca și tine. Nu cumva de acolo ni se trag neînțelegerile? 

Nu confunda armata cu fanfara dogit patriotardă a sutelor de generali de operetă băltind peste paragina poleită a unei epoci în descompunere, înhăitați în grupuscule stridente, revendicându-și zgomotos virtuțile strămoșilor și frumusețile patriei.

Și-apoi,”being a civilian is a decent survival technique. Not the best. But decent.” (James Altucher).

Aici ți-aș dedica un cântec: https://www.youtube.com/watch?v=o_l4Ab5FRwM      

Five Finger Death Punch - Wrong Side Of Heaven

*

*           *

Forever home, când nu-ți mai pasă că mâine e luni.

în vreme ce încep să doară, / oasele cântă osanale / vechilor răni” (Dorin Popa)

Ca un montagne-russe care se strică în pantă, dintr-odată viața mea s-a oprit,  iar anii au luat-o la fugă. Ca atunci când stai în tren. Pe dreapta gara imobilă, pe stânga un alt tren care trece în goană. M-am refugiat în spatele frontului. Unde nu mi se mai poate întâmpla nimic. Nici de bine, nici de rău. M-am retras în mine ca o minge spartă. ”Când crezi că ai scăpat de toți, dai de tine, și nu mai știi încotro s-o iei” (James Joyce). Prezentul trece peste mine ca o turmă de bizoni hămesiți. Iar viitorul, m-a lăsat demult în urmă. Ca un avion care se face din ce în ce mai mic în cerul lui. După doi ani încă nu reușeam să-mi plasez centrul de greutate în anvelopa de siguranță. Nu mai găseam calea înapoi către mine, cu atât mai puțin către foști prieteni, colegi. Deși ”blessed with the accident of health” (Sophy Burnham), devenisem, un om bătrân. Sau doar schimbam anotimpurile? Cu viață încă de trăit în mine, dar pe care aveam s-o sufoc, încet și sigur, trăgând perdeaua peste un orizont încă vizibil. Parcă mi-a secat imaginația, mi-a murit umorul de hipoxie. Am ajuns ca un păstrăv prăjit uitat în frigider. Mi-am pus la naftalină personalitatea socială, ca pe ultimul costum al bunicului, păstrat pentru înmormântare. Omul social din mine s-a resorbit. Mut. Ursuz. Zâmbesc ca și cum m-ar încerca o durere de face-lift. Am devenit apatic și zgrunțuros ca un drum de țară. Am uitat să mă bucur, ca un bocanc spart de soldat unsurosTimpul meu se usucă odată cu mine. Are carnea subțiată. Ca garfurile ce se vindeau în măcelării pe vremea lui Ceaușescu. Nu vreau decât să zac un timp în mocirla propriei autocompătimiri și să-mi scarpin bubele. Ajuns în PNR-ul (point of non-retour) vieții, parcă-ți vine să te c...i în ele gânduri de viitor. Să dai cu tifla visărilor adolescentine. Să te culci într-o rână în rutina obosită, ca mangalița în noroi. Dar, decât să băltești în propriu-ți trecut ca un vas murdar într-o chiuvetă înfundată, ridică-ți mai bine curul bătrân din fundătura scaunului de piele. Smulge-ți ochii din ecranul PC-ului și ia- ți viața la palme. Vezi ce mai poți să scoți din ea. Pleznește curând cerul deasupra ta și va trebui să te strecori printre cioburi, să prinzi un loc la dreapta judecată. Uită-te în pliurile creierului tău. N-ai să vezi decât praf de tutun, ca într-un buzunar de soldat bătrân.

Când crezi că ai scăpat de toți, dai de tine, și nu mai știi încotro s-o iei” (James Joyce).

Nu am fost niciodată deplin acordat în frecvența propriei vârste. La șaizeci și ceva de ani încă nu m-am scuturat de adolescentul nedefinit din mine. Abia când am ieșit la pensie am fost îndesat în vârsta mea reală ca într-o temniță marocană. Mă vedeam dintr-odată agasant, inutil, ca părul din ureche. Desensibilizat, deshidratat, ca un scrot de arici. Atrofiat, descuamat, mă împuținam pe zi ce trece. Mă întorceam în mine ca ochiul de melc. Deveneam un produs nou, inutil, ca sarea de la subsuori. Încerc, zi de zi, să închid geamul spre trecut. E ca un robinet defect, care picură nonstop. Blues-ul picăturilor ruginii nu-mi lasă spațiu de-un gând îndreptat spre viitor. 

A apărut, întretimp, internetul. Te pierzi în el ca un satelit scăpat de pe orbită.

Ești mort din momentul în care ai renunțat la viața pe care ai fi vrut s-o trăiești. În momentul în care nu ai fost în stare să le asiguri alor tăi viața pe care și-o doreau.

Mein Leben anfühlt, zugunsten eines Kindes aufgeben möchte (My life feels like giving up in favor of a child). Un nou corp ceresc mi-a năpădit cerul. Francesca. Mi-am început cariera de bunic. ”Nu e niciodată prea târziu să ai o copilărie fericită” spune Tom Robbins, scriitor american. Relația cu propriii copii este între acelea pentru care faci orice, suporți orice ca să o ții în viață. E mare energofagă, dar și energizantă joaca asta. Mult mai serioasă decât navigarea în propriu-ți trecut. E o încântare să induci bucurie unui suflețel din care vrei să faci un om. Îți curăță orice urmă de zaț de pe creier. Aș vrea să fac din ea un bulgăre de lumină. Știu că perioada asta nu mă absolvă de toate lecțiile de viață de până acum. Dar nu mai am altă cale. Das Baby übernimmt: Mi-am asumat această sarcină. Va trebui să ”cresc” odată cu fetița asta. Vreau să corectez tot ce-mi reproșez din copilăria fiului meu. Dimineața, de când apare Francesca, până după șapte seara, stau numai ”după fundul” ei. E un sport. E o slujbă. Ca munca la mănăstire. La construcția de caractere, de suflete, de oameni. Trebuie să recunosc, îmi mai revigorez fizicul. Dorm ca un spărgător de piatră. Ascultăm numai Kinderlieder. Mă trezesc cu ele în cap. Ca un Ohrwurm. Veni-va vremea să răsar mai tânăr din toate astea. Cred.

Să crești, copil drag, într-o lume ce-și va fi găsit drumul către mai bine, mai curat, mai luminat. Să ai parte de sănătate, inteligenţă, armonie şi iubire! Restul e Muncă şi Noroc. Fii copilul cu mâini delicate si ochi ageri, care nu va înceta niciodată să pună întrebări

*

*           *

Și totuși, oricât ar schelălăi ofițerul resetat din mine, mă cheamă Occidentul. Cu persuasiunea, cu înțelepciunea lui de bătrân citit și îngrijit, așezat în cele sfinte ale civilizației. Ca un decembrie cu clopoței și Blassmusik lung și obosit de muncă. Cu nemții lui din ce în ce mai stingheri într-un decor confecționat de strămoșii lorMă cheamă și Orientul. Cu hărnicia-i amețitoare sino- koreo- japoneză. Cu joc parșiv de burice. Cu arome de mâncare pakistaneză. Cu tuk-tuk-uri bezmetice srilankeze. Mă strigă răgușită Africa. Cu orașele mirosind a monoxid de carbon și rășini arse prin ganguri murdare. Cu puzderia de fructe stivuite în praful străzii. Cu carnea mătăsoasă a negreselor. Mi-e o poftă de ducă, mai adâncă și mai turbată decât dorul de casă din adolescența claustrată. Aș vrea să mai ies din când în când din mine, cel de-acum. Îmi simt fața ca pe o vomă uscată când ai adormit, mort de beat, pe spate. Trebuie să mai ies din ea. Că nu mai știu demult cine sunt. Și atunci mă arunc în internet ca și cum aș fugi în lume. Deși am început să îmi pun întrebări privind democrația când milioane de oameni de o factură culturală, educativă, religioasă, rasială total diferită sunt implantați pe structura națiunilor europene, fără ca măcar de formă să întrebe cineva populația dacă este de acord. Nu numai să accepte schimbarea radicală a societăților lor, dar și să suporte aceste schimbări din propria muncă. Nu vreau să fiu luat drept rasist. Nu sunt împotriva unui flux migraționist ”natural”. Istoric firesc. Doar și păsările migrează iarna spre locuri mai confortabile lor. Și se întorc când cuibul lor se încălzește din nou. Dar asemenea modificări radicale în viața unor populații de milioane de suflete se fac spontan, premeditat și coordonat. Mai rapid decât în vremea marilor migrații de Ev Mediu timpuriu.

*

*           *

Dor de Basarabia:

(Comentariu  in Revista Basareabana “Codrul” 5 ianuarie 2013 la 12:51):

Codrule, Codruțule (”Codrul”- o revistă online moldovenească), îmi urăsc copilăria si tinerețea din cauza sovietizării, a lui Ceausescu. Îmi urăsc maturitatea din cauza “capitalismului sălbatic”, cum îl numiți voi. Nu e capitalismul de vină, cât scursurile kagebismului în Basarabia și ale slugilor ceaușismului în România. Îmi pare rău, sunteți prea antioccidentali. Fără voie, probabil. Prea tradiționaliști. Avem nevoie de modernizare. Și economică și spirituală. Occidentul nu e, în esență, homosexualitate și desfrâu. E mult mai mult din ce avem nevoie decât ce dispretuim.
Iubesc Basarabia, ca parte a României. Iubesc pe basarabeni, chiar și când sunt pe jumătate ruși. Nu e vina lor că i-a împrăștiat Stalin și au nimerit acolo. Strămoșii lor, probabil, preferau să stea în matca lor, ca tot omul normal. Sunt în Moldova, sunt aici, fie bineveniți. Fie-ne de ajutor in eradicarea bolilor induse de istoria și geografia noastră, scăpată din cadrul hărții. Or fi alterat toate astea caracterul originar al daco- vlahilor, dar au creat ceea ce suntem azi. Un neam eterogen. Altoit cu turci, cu greci, cu unguri, cu ruși, cu țigani și, Doamne-ajută, cu nemți.

Suntem apți de Europa, cum am putea viețui în orice parte a lumii, datorită complexității noastre. Important e să nu mai lăsăm dejecțiile acestui neam să ne reprezinte, nici în politică, nici în societate în lumea largă, doar pentru că prezintă niște pașapoarte românești, pentru că au tupeu, o nesimțire imensă și gura mare.

Transnistria, incă o durere cronică de neam

Al treilea zbor pe care l-am făcut în străinătate, în vara lui ’90, a fost la Tiraspol, mai exact la Limanskoye, un aerodrom militar al Uniunii Sovietice- pe atunci-. Primul meu contact cu Uniunea Sovietică. Cu ce s-a ales din pamântul românesc. Satul, sau ce-o fi acel Limanskoye din Moldova de peste Nistru, părea un tărâm de la care Dumnezeu și-a întors privirea. Am văzut pe viu cum arată sărăcia lucie. De la pământul sec, fără iarbă, fără flori, de pe ulițe și din curți, dintre case, la prăvălia de ”pâne”, unde se găsea numai pâine neagră, mai neagră ca cea din copilăria mea, pe vremea lui Gheorghiu Dej. Aveam impresia că “puterea sovietica” storsese tot ce se putea din resursele acelui (acestui!) neam. Și totusi, au mai găsit de stors. Din momentul în care Mircea Snegur și-a chemat acasa flăcăii înlăcrimați care ocupaseră Tiraspolul, în 1992, românilor de acolo li s-a stors și ultima farâmă. Speranța ca o boală cronică. Speranța ca un sentiment de vină.

Și totuși, la un magazin din Tiraspol, unde se vorbea rusește, cel mult ”moldovenește”, am găsit un parfum franțuzesc, un disc cu Madona și unul cu Bon Jovi! Eram în iunie ´90, când la noi, cei ce strigau împotriva comunismului mai ”fierbeau în suc propriu” la Universitate.

Înainte de alegerea lui Igor  Dodon:

Comment pe facebook la ”președintele despre marșul unioniștilor”: Crede cineva că Iohannis dă un ordin și se face Unirea? În situația internațională actuală el nici nu-și permite un punct de vedere. La acel nivel se interpretează fiecare cuvânt. Dorința e clară. Un dublu referendum ne-ar convinge și mai mult. Chiar nu vă gândiți că în toamna asta se decide, la Chișinău, ce politică va urma Moldova în anii ce vin? Și, măcar dacă ar conta votul vostru! Apoi, reacția Moscovei nu o luăm în calcul? Dar să nu uităm că cele două bucăți de Basarabie aparțin demult oligarhilor. Voi sunteți doar cei care vâră bilețelele-n urnă ca să le legitimați puterea.

Comment pe facebook la:... Marian Vladescu ”UNIREA O VA FACE POPORUL, IAR NU MAFIA GUVERNANTILOR”:  ... Ha-ha! Ca și Revoluția de la 1848, din 89, regimul bolșevic din ´47...?

După alegerea ca președinte a lui Igor Dodon:

Nu știu ce patimă politicească (tradusă la cimpanzei cu mâncărimi în dos) mă împinge spre subiectul Republica Moldova. Poate prietenia cu Anatol, faptul că i-am avut colegi pe cei de la Carpatair- Moldavian Airlines. Dar simt nevoia să mă arunc în discuțiile lor. Mă cheamă ca pe o ogivă termică fierberile de la Chișinău, mai mult decât cele, mai călâi, din Ardealul natal.

Vă mirați că bolșevicii fraudează alegerile? Fac orice ca să nu piardă frâiele puterii. În al doilea rând, v-ați întrebat părinții și bunicii cu cine au votat? Și toată țărănimea kolhoznicită de la sate și proletariatul din orașe. Și milițienii și popii și turnătorii și comuniștii otrăviți definitiv de propaganda bolșevică? Nici noi nu am scăpat de toate astea. Dar voi!

Prin 2016 chiar mă gândeam să- mi iau și eu cetățenie moldovenească. Dar se pare că iar o să avem nevoie de pașaport ca să vizităm Chișinăul.

Bulgarii și-au votat și ei un președinte socialist. Ungurii îl au pe Orban, prorus și el. Dacă ne mai guvernează mult clanul psd, ne apropiem și noi. Se pare că salianka rusească creează dependență mai rău decât supa- cremă europeană.

Socialiștii pro-ruși și-au făcut pașapoarte românești ca să aibă acces mai ușor în Europa. Nu de dragul nostru. Sunt sute de KGB- iști cărora regimul Iliescu le-a făcut pașapoarte românești.

(din naivitățile istoriei noastre recente): 28Mar.2016, pe Facebook: Voi scrieți ISTORIE! Și o faceti cu maximă seriozitate. Felicitări! Dacă nu vă supărați, eu consider că discuții serioase pe această temă trebuie antamate cu autoritățile române și cu cele ale UE, neapărat. După alegerile generale din 2014. Cu o agendă punctuală, precisă, respectată cu sfințenie. Și neapărat cu un referendum oficial organizat simultan de ambele părți. Dumnezeu să ocrotească pe toți cetățenii celor două ”republici”! 

*

*               * 

Iubiri
 paralele/ Liebeskummer (lovesickness)

Și parcă însăși noaptea uneori
Cu ochii tăi de-aproape mă priveşte”
  (A.E.Baconski)

 

”Unser Gehirn braucht nur 1/5 Sekunden, um sich zu verlieben” (creierul nostru are nevoie doar de 1/5 secunde ca să se îndrăgostească), spune profesorul de psihologie Hugo Schmale.

Iubeam, în jurul vârstei de douăzeci, mai multe fete în același timp. Locuiau pe străzi paralele în creierul meu. Nu se întâlneau niciodată.

Rodica din Livada, Satu Mare. O felină planturoasă și înțelegătoare, de o înțelepciune prea matură pentru mine. Îmi accepta giumbușlucurile sentimentale cu indulgența unui ciobănesc german față de un pui de motan.

Mariana, studenta craioveană de la Timișoara. Privirea ei mirosea a santal. Îți transmitea o amorțeală de duminică după-amiază. Te abandonai voinței ei ca un vițel leneș, inconștient.

Gabriela de la Satu Mare, cu un zâmbet care făcea aerul mătăsos ca o dimineață de mai.

Rebeca- Mariana de la Câmpulung Moldovenesc, timidă, complexată. Cu ochii de un albastru nepermis, în care concentrase tot cerul bucovinean. Genul domnișoarelor cuminți de secol nouăsprezece. O iubire cu fermentația întreruptă.

Maria cea cu ochi vegetali, din Satu Mare. Avea înțelepciunea unei rațe, cât să distingă râma de un pai uscat. Mi-a invadat creierul ca o sarcină nedorită. Eram pentru ea neînsemnat ca un lipom crescut pe ceafa unchiului Nicu.

Toate au adăugat carate amintirilor mele. Au înzecit pixelii imaginii mele despre viață. 

Am avut o vreme când încă simțeam că le iubesc pe toate fetele din trecutul meu. Acum văd totul în clar, fără căldură, fără înmuieri sentimentale. Impotență afectivă. Când simt că ruginesc ca vița de vie pe cracă, încerc să scriu, să mă lepăd de trecut, ca apoi să gândesc prezentul, viitorul, în alt cod. Și totuși, nu reușesc să-mi adun nostalgiile nici cât de- o nuvelă rosée obosită, creponată.

.....................................................................................................................

Caracal- vara lui ’76

Moghilă, un foarte simpatic pilot de vânătoare, catapultat dintr-un colț de Moldovă în inima Olteniei, la Caracal. Și mult prea devreme  plecat la Domnul, cu viteză supersonică, într-unul din faimoasele sicrie zburătoare, Mig-21. El în concediu, plecat în Moldova lui voioasă. Eu în practică la Caracal. Într-o seară, mi-a fost lene să mă întorc în cazarmă și am dormit în coșmelia lui de la “blocuri’’, “la pădure”, cum se numea cartierul izolat al aviatorilor de la Deveselu. Vară, călduț, geamul deschis.

Pe la miezul nopții, semiadormit, simt că mă caută o mână delicată pe sub pătura aspră, de armată. Mă trezește o voce chițăită, “Aoleo, tu nu ești Moghilă!…”. Ridic ochii, văd o fată roșcată, ceva mai în vârstă decât mine, într-o rochiță subțirică de vară, ștergându-și palmele cu grijă într-un colț din cearceaful de burlac al lui Moghilă. Se uită nepăsătoare la mine. ”Alte alea, dar te spârcâiși prea repede”. Și dispare, ca zâna din basme, pe fereastră, pe unde a și intrat. N-am povestit nimănui. Colegii nu m-ar fi crezut. Abia credeam eu. Măcar mi- o făcuse, pentru prima oară, o fată. M-am mai învârtit mult prin cartierul de la pădure, dar nu am mai dat de ea. Am aflat doar că era fata colonelului Grüner. Grăsuță și roșcovană ca taică-su. Mai venea la trimerat pe la ofițerașii din bloc, când tata era la zbor de noapte.

Dimineața, când să mă încalț, nu-mi intră piciorul în pantoful drept. Oi fi uitat un ciorap în el… Când  colo, o broască grasă. Apartament la parter, pădure, băltoace. Intrase pe geam. O! Ce-o trebui să zic acum ca să se transforme în prințesa de azi- noapte? ”Adio și n-am cuvinte”?

................................................................................................................................................

Chiar dacă părea unora efeminat, dintr-un exces de dandism, ”il n’aimait que les femmes, et jusqu’ à la folie»

Aș încerca la un moment dat să scriu și despre ceea ce majoritatea numesc imposibil, prietenia dintre un bărbat și o femeie. I-aș spune ´Bazele unei prietenii care contează’. Nu există, între un bărbat și o femeie, prietenie adevărată fără riscul (șansa?) de a devia spontan sau premeditat, într-o dragoste mare, scăpată de sub control. Ba poate exista o prietenie mare, adevărată, între doi oameni maturi, cu capul pe umeri, care nu vor să-și facă decât bine unul altuia, care, in pofida amestecului de “chemistry” in relația lor, reușesc să menajeze status quo-ul celuilalt, iar, la nevoie, să-și escamoteze sentimentele până la sufocare.

Mi s-a întâmplat foarte des să mă apropii de o femeie fără vreun gând premeditat. Reușeam să provoc discuții interesante, chiar cu vagi tangente sexuale, fără a atinge măcar membrana protectoare a deplinei intimități. Mai exact, în limitele care nu ne obligau să ne ferim de ochii lumii. Trebuie să recunosc, asta mă făcea uneori să mă întreb dacă nu cumva ele mă percep ca pe un prieten homosexual al femeilor. Cu care poți să discuți orice, ”ca între fete”, fără teama de a sări peste linia galbenă. 

...................................................................................................................

”At some point in your life, you will become aware that some people can stay in your heart but not in your life.” (Sandi Lynn, Forever Black). Asta mă duce cu gândul la Gabriela. Ultima iubire din urbea mea natală. 

Dacă n-am știut să te păstrez, măcar să fac din tine o pagină de carte.

”30 de ani am visat leneș la tine /.../

mă lamentam că ești doar o femeie,

deși tocmai feminitatea ta mă întorcea pe dos”... 

(Dorin Popa)

În anii ponosiți de coabitare în blocul ghebos, proletar, m-am îndrăgostit de G. Și, oricât am tânjit după ea, m-am dovedit un stângaci notoriu în toată relația noastră. De la a-i spune „mă iubești pe dracu’”, la prima ei declarație, în bucătăria plină de vase leșioase cărora urma să le vin de hac.  ”De ce spui asta? Pentru că nu mă culc cu tine?” Nici nu mă gândeam pe atunci că, dacă îi spuneam că am fost crescut într-un mediu fără dragoste, poate înțelegea. Apoi tentativa de sex. După multe aluzii, îmbufnări teatrale, atingeri cu înțeles. Într-una din puținele seri în care era singură acasă, am considerat, amândoi, că a sosit momentul. Ne-am așezat călduț în muzica unor fete cu strungăreață, în vogă pe atunci, Pussycat- ”Mississipi”: ”And everytime when summer nights are falling/ I always will be calling dreams of yesterday.../ I'll be longing for the day...” Așteptam cu limba lipită de palatin, ca și cum aș fi mestecat făină, să iasă de la duș. Apare în cadrul ușii de la baie aburind ca un ștrudel abia scos din cuptor. Cred că aș fi preferat un ștrudel atunci. Puteam s-o șterg tiptil cât era la baie. Goală- goluță. Albă și pufoasă, ca într-un vis de liceean întârziat. Ceasul mare din perete, moștenit de la bunică- sa, plictisit,  stătea după noi. Încerc să-mi omor nebuloasa din creier. Aș fi vrut să fiu eu aburul din baie care-i îmbrăca trupul când a ieșit de sub duș. Când a intrat în dormitor, cu un aer pisicos, îmi secase toată saliva. Ea avea în cap un cântec roz, cu adieri de primăvară. Eu, un cântec de fanfară din Crângul Buzăului. Nici nu-mi mai trecea prin cap s-o sărut. Tot ce citisem că se face înainte,  tot preludiul exersat la nesfârșit, se dusese dracului. Nerăbdarea mâinilor care voiau să frământe carnea fragedă ce i se oferea cu inconștiență. Atingeam, în sfârșit, aluatul cald, pufos de femeie concretă. Ea nu realiza că o fac pentru prima oară. Țâțele ei blânde, mai mature decât mine, scânceau după o mângâiere. Dar ochii mei holbați, de un albastru bălos, diluat, nu mai vedeau decât despicătura sângerie răsfățându-se în ghemotocul ei de mătase parfumată ca un bot de mâță. Am îndrăznit, precipitat, neghiob, nerăbdător. Mi se dăruia, pe jumătate, neîncrezătoare, fie ce-o fi! M-am repezit ca un maidanez hămesit, fără preambul. Nu am înțeles nimic din ce s-a întâmplat. Nici unul din noi. Am explodat ca un balon în tufa de trandafiri. A fost doar umbra unui ”cât pe ce”. Ca atunci când vrei să cânți ceva frumos și la a doua notă o dai în falset și alungi toate păsările de la geam. Și acum scuza pe care ar invoca-o orice bărbat, cu sau fără experiență: Noaptea petrecută în hurducăiala trenului, interminabilele vizite la frați, prieteni, amice incerte și indiferente, șiragul de întrebări și răspunsuri neterminate îmi lăsaseră pe toată ființa un mucilagiu care- mi năclăia creierii. Și, ca norul greu de jenă să fie și mai dens, a apărut maică- sa. Se întorsese mai devreme de la serviciu. Am salutat-o cu un zâmbet strâmb, schizoid. Privirea ei plină de dojană mi-a dat de înțeles că ”m-a citit”. O tăcere mov ca Vinovăția umplea camera. Mă transformasem într-o amintire. Neplăcută. Urât mirositoare, ca un ciorap purtat. Un șmecheraș necioplit, picat la examenul de maturitate. Și nu mi-a mai vorbit niciodată. Am căzut din calendarul ei de sfinți. Unul din băiețașii ușuratici care nu voiau decât să profite de fetele ei, crescute cu truda unei mame singure. Fără mijloace, fără apărare în fața mojiciilor de provincie. Iar eu mă simțeam ca un soldățoi asudat în aerul parfumat al camerei meschine. Aburul stins al băii se așezase pe noi ca o tristețe.

După vreo două săptămâni, la telefon, mă anunță că nu i-a venit ciclul. Eu eram vinovat. Că nu m-am controlat. Că nu m-am gândit la ea. Cu acel telefon interurban a deraiat iubirea noastră de pe șine.

Am început, întretimp, în Timișoara, să savurez deliciile vieții sexuale. Și-am recuperat memoria iubirii pierdute a Gabrielei, când, într-un moment de extaz cu L.(o femeiușcă afrodiziacă tovarășă de muncă), i-am șoptit la ureche ”te iubesc, Gabi!” L. nu s-a supărat. Important era să ne terminăm ședința în La major sincron.

Verschlimmbessern (să înrăutățești o situație încercând s-o dregi)

Nu am mai apucat să-i explic tentativa de forțare a unui moment de intimitate, ca o tentativă de viol, când am vrut să-i demonstrez, în cel mai idiot mod cu putință, că am devenit bărbat. Au năvălit din penumbrele subconștientului, nucleotidele strămoșilor și am reușit să-i demonstrez fix (cum spun ardelenii mei) contrariul. Mi-au ruinat definitiv amintirile Gabrielei. Mi-a adus, dimineața, toate scrisorile și fotografiile pe care la avea de la mine. Fără să spună nimic, privirea ei m-a șters din toate arhivele ei ca pe o epocă rușinoasă din istoria continentului.

Mai tîrziu, într-una din vizitele mele la părinți, deja însurat și cu copil, mă întâlnesc cu ea. ”Putea fi al nostru”, îmi zice ea când îl vede prima oară pe fiul meu, un păpușel blond cu ochi albaștri, de un an și ceva. I-am răspuns cu un zâmbet asimetric care voia să spună: ”Nu l-ai vrut. Acum e al altcuiva.”

Unii o vedeau urâțică. Eu îi percepeam toată frumusețea. Deosebit de feminină, sensibilă. Aproape septică. Flaumig und süß. De o finețe, o gemă interioară, care anihilau orice aparențe. Sunt sigur că mai are și acum acea frumusețe, prin America ei, pe unde o fi fugit de aerul patriei. Pe unde s-o fi ascuns de compatrioți și de mine.

Chiar de-ar fi fost, fizic, mai frumoasă, nu i-ar fi ajutat la nimic. Ar fi banalizat-o. Avea un aer ușor frivol, ușor nobil. Feminină în tot, ca o harpă. Nu mâțâită. Nu răzgâiată. O pisică de rasă ce răspunde la mângâieri când vrea ea. Nu le cere, nu le refuză. Când a plecat m-am simțit eviscerat. Tristețea ei s-a scurs în mine ca o transfuzie. Adio G. Târziu, prea târziu, poate aș fi reușit să te iubesc așa cum ai fi meritat, așa cum propria-mi scurgere m-a învățat. Neuromantic. Romanțos și nevropat.

 

Și-a apărut, după treizeci și opt de ani, pe facebook, să-mi dea de înțeles că m-a iertat. ”Azi m-am pierdut pe FB și am dat de tine... O veșnicie este numai un cuvânt... Hello... Sper că Viața s-a purtat bine cu tine... A trecut așa de mult timp... Salutări din New York... Vecina de la etajul doi...” Mesajul l-am văzut după patru ani. Nu i-am mai răspuns că da, viața s-a purtat frumos, dar eu am mai abuzat-o uneori. Iar ea se scurge neștiut, ca apa printr-o țeavă spartă în pivnițele de sub noi.

Te aștept în podul cu păianjeni,

să stăm cu capu-n jos, ca liliecii,

să deșirăm în șoaptă lâna vieții.

*

*             * 

Work-in-progress

 

 

 

Normality, the only way to succeed

Alexander Schulz

”How close I’m living to myself” (Jon Westenberg)

De altfel, în România nu stă nimeni în calea progresului.(foto: Associated Press)

Un zbor Larnaca- Subic Bay, în anii nouăzeci

Era o furtună de tot show-ul peste Philipine… Insula era toată “pe roșu”

Eram de aproape nouă ore în aer. Pluteam în aerul subțire de la opt mii de metri, ronțăind mărunt cerul Asiei. Lada greoaie din spate imi dădea frisoane. Era 90% ambalaj, 10% marfă. Nu putea fi decât uraniu ambalat în plumb. Mă obseda dintotdeauna ideea de a cheli. Și mă și vedeam, la întoarcerea in țară, chelios și întunecat la piele, ca Yul Breiner, șeful organizației mondiale a țiganilor prin anii șaptezeci. Philipinele începeau să se vadă în radar, dar aveau o umbră roșu-magenta strălucitoare, care ne speria mai mult decât lada din cabina de marfă. Cum ne apropiam, deslușeam tot mai intens umbra sângerie din radar. Era o furtună de tot show-ul peste Philipine… Insula era toată “pe roșu”.  Aveam ca rezervă Manilla, dar nici acolo nu ne puteam duce… Iar înapoi nici vorbă. Dacă era să aterizăm undeva, acum era momentul s-o spunem. Trecuserăm de Vietnam. Unde, oricum, puscărie scria pe noi dacă vedeau ăia ce-avem in traistă… Mai aveam in față o insulă muntoasă, Palawan, cu un orășel amărât, care, nu întâmplator, se numea Pulot. Fără vreun aeroport sau un teren de aterizare, ceva. Îl pune Nea Argerică pe Ionaș să caute o informare meteo. Țiuaiau “scurtele” de te lăsa vezica. In fine, prinde Ionaș o info. “Căcat, zice el. Ăștia nu zic nimic de furtună. Dau o prognoză bunicică pentru urmatoarea oră…” Mergem la Subic Bay!” zice Nea Argerică lovind manșa cu pieptul ciolănos. Mai departe, muți toți, de parcă ne-a prins nevasta cu miros de parfum străin pe cămașă. “Ne-am belit la p…”, o cacă Sebi după un timp. “Taci în p.m.” zice Ionaș. La apropiere, nori joși, rânjind la noi ca un bulldog de pază. Ne furișăm pe sub burțile lor zdrențuite. Pista udă ca izmenele de pe noi. O grămadă de ustensile de aeroport răvășite, ca după o percheziție kagebistă. Aterizează Nea Argerică incredibil de lin după 10 ore și-un sfert de zbor. Când să coborâm din avion, îmi pune mâna pe braț și-mi zice: “Mă f… în radaru’ tău Cuțitaș”. Și râde. Burada, de jos, prinde și el aripi: Cine dă în seara asta un Grants?” “Cine- a înroșit radaru’ ”, sare si Ionaș. 

Ne aflam la marginea hărții. Dincolo de orizontul speranțelor mele. Pe vremea Necuratului Roșu  nu visam să ajung nici măcar până- n Ungaria vecină și soră vitregă a noastră.

Am stat opt zile acolo, așteptând să cărăm ceva  cargo spre Europa.

Prima seară la Subic Bay. Eu cu Adi Bulaga, inginer, la un club. O berică. Muzică plăcută. Destul de actuală. Fetițe frumoase. Singurele de pe insulă. Animatoare, alese pe sprânceană. Pentru zece dolari ți se alăturau la dans și la masă. Atât, aflăm noi mai târziu. Zgârciți, și eu și Bulaga, ne mulțumim cu berea și cu scanatul buciformelor asiatice. În schimb, Ionaș și Sebi, pofticioși, urgent, la un masaj tailandez. Am râs de ne-am căcat pe noi când ne-au povestit de “happy ending” în prosop. Burada cu Nea Argerică, mai obosiți, modești, au luat un aperitiv la litru în cameră. Nu au avut răbdare să aștepte după zgârcitul de Cuțitaș să le facă cinste.

...................................................................................................................

”A călători”, scria Mark Twain, era ”fatal pentru prejudecăți, bigotism și îngustimea minții”

Muțenia stațiilor radio în imensitatea cenușie părea complice cu cerul ostil.

Anii nouăzeci mi-au rămas în pivnița igrasioasă a memoriei cu Laayoune, Agadir, Khartoum, Karachi, Kano, Luanda. Cu aerul lor de urbe africană, greu de praf, de miros de benzină arsă, de gunoi fermentat, de urină și de rășini arse în pragul prăvăliilor, amestecat cu vacarmul claxoanelor și al vânzătorilor ambulanți strigându-și marfa...

Unul din zborurile Kano- Luanda: Cerul se făcea bucăți în jurul nostru. De câte ori fulgerele despicau cenușiul zării, parcă ne chema într- acolo o poartă de rai. Ghiață de-un lat de palmă pe ramele parbrizului. Barabafta de șaizecișipatru de tone gemea din toate niturile. Pasagerii muți de la turbulența care le fixa temeinic plombele în gingiile uscate de sete. Destinația noastră era la Sud, iar noi zburam, de trei sferturi de oră spre Nord- Vest. Din cauza unui lanț orajos (squall line), ca o baricadă inamică, întinsă pe cerul Africii de un adversar nevăzut. Muțenia stațiilor radio în imensitatea cenușie părea complice cu cerul ostil. Am găsit într-un final spărtura roș- vineție, de care aveam nevoie ca să ne strecurăm, ca printr- un generos vagin de negresă, către râvnitul Sud. Vedem, în sfârșit luna. Atârna pe cer ca o rufă pusă la uscat. Angola, meu amor, espere nos. Până și Burada, cel mai volubil dintre pământeni, tăcea. Un timp, s- au auzit doar cele patru motoare batrâne, vorbind între ele monoton ca patru babe la coadă la pâine. Elicile mușcau îndârjit din cerul posac al Africii, cum mușcă leii dintr-un elefant învins. Văzduhul se curățase. Într-un colț de cer, un nor murdar, ca o perdea zdrențuită într-o casă veche, mâncase luna cu totul din calea noastră. Mai rămăseserăm noi și cerul lui Allah mârâind învins. Și am ajuns la Luanda cu petrol suficient cât să mai rulăm până la platforma plină de puștiuleți cârlionțați care ne așteptau ca pe Moș Ajun, să le descărcăm sacii cu resturi de catering. O masă bogată pentru ei, ca- n zi de Crăciun. Lângă noi, pe platforma de parcare, un AN-26 (avion destinat desantului, transportului de marfă),cu însemne rusești. La scara avionului, echipajul vindea bilete de carton, reciclate(!). Pasagerii, după coada cuminte de la îmbarcare, odată ajunși în burdihanul răcoros al avionului, se repezeau să prindă un loc pe banchetele rabatabile de pe margini. Bagajele- niște papornițe imense de cârpă-, erau adunate morman în mijlocul avionului. Nici nu erau scumpi rușii. 25$ biletul soios, scris cu pixul. Ajunși în campus, ne umplem gențile de voiaj cu lichior de amareto, unt de arahide și echipament militar la un preț derizoriu, care nu ne e de nici un folos. Contrabandă cu izmene, prelate și ghete militare. Plutonierul român nu se dezminte. După ce dă șpaga cuvenită șefilor din cazarmă, își rotunjește diurna ONU cu mica bișniță de campanie.

...............................................................................................................

Kano, Nigeria, prin ’98: Sculați de la patru dimineața, un zbor Kano-Luanda-Kano.

După miezul nopții: aterizare la Kano, cu Barnea la manșă.

Vedeam în radar, de la vreo 300km, o pată roșie, exact peste aeoroport, dar ne apropiem. Ajungem la zece km. Vedeam pista pe sub burta norilor (petele roșii din radar). Ii zic dudului din Turn: “we’ve got the field in sight. All OK? Any bad weather at you?” “No problem here. Clear to land.” “Avem aterizarea! Tren? Flaps?”- strigă gura fără mine-. Mai departe liniște. Turbulență din ce în ce mai intensă cum ne apropiam de sol. Și când ajungem la pragul pistei îl văd pe Barnea cum răsucește manșa brusc. O aduce la verticală, parcă era la coridă să rupă gâtul taurului. Apoi brusc manșa la orizontală. Barnea, comenzi de motor către mecanic: “Semi, zero!” Noi, ceilalți din cabină, muți. Ca-n filmele în care se ia brusc sonorul pentru a spori suspansul. Lovim, parcă direct cu oasele bazinului luciul pistei. Plombele ni se așează temeinic în cariile vechi. Ridic ochii, Barnea mut. În față, pe pista udă, ca un bețiv care traversează alandala pe roșu, aleargă o scară de avion. Trece și asta. Ne continuăm rulajul. Devenim toți dintr-odată volubili, ca o familie de spanioli în excursie la Paris. ‘’RomeoMikeVictor 006 on the ground” îi latru în căști dudului rămas fără emisie din Turn. Uitasem complet de cei 107 pasageri, cu privirea ramasă ca un giroroorizont blocat. Parcă nici n-au apucat să exhaleze aerul rămas în plămâni din momentul aterizării. Eliberăm pista. Ropot de aplauze din spate. Eu mă simțeam ca o carcasă depresurizată, cu oxigenul pe terminate. Prinde glas și dom’ Tomoioagă, (directorul economic, trimis să ne controleze, să vadă “la fața locului” ce facem cu banu’ companiei), care a stat tot timpul chircit, în fund, în ușa cabinei: “Vă f... muma- n cur. Nu mă mai prindeți voi pe mine. Nu d´asta am făcut io ASE-u´, să mă omorâți voi cu aviația voastră!”