A trecut prin propria-i viață ca printr-un pasaj rutier. Singura sa grijă era să iasă cât mai repede la lumină.

 

Dedicată bunului meu prieten Lupu, care m-a întrebat, onest: ”N-ar fi bine să înveți să citești înainte de a te apuca de scris?”

Iarna și politica valahă  au făcut ca fanfara patriotică de ostaș bătrân din mine să sune tot mai stins. Aș fugi rupând pământul de plaiul strămoșesc. M-aș muta mai la sud. Mai la soare.

‘’Nu cunosc secretul succesului în viață, dar cunosc rețeta eșecului: să încerci să mulțumești pe toată lumea’’. Habar nu am cine a spus-o, dar subscriu.  

Zborul, muzica, iubirea, într-o ordine oricând ranversabilă, sunt elementele esențiale care m-au adus mai aproape de Dumnezeu. Pe lângă melanjul genetic, școala ardeleană și școlile militare sunt elementele care mi-au definit existența. Școala ardeleană cu cei șapte ani de-acasă, politețea, naivitatea (”Bunul-simț și hărnicia compensează lipsa talentului”, îmi suflă G.B.Shaw). Școala militară cu disciplina, simțul datoriei, propensiunea nedomolită după femei.

Spre deosebire de aviație, dacă reușești să faci din scris o meserie, poți să combini realitatea cu fanteziile, să completezi amintirile cu ceva ce nu plictisește cititorul. Aici nu te acuză nimeni de sperjur, că nu ai respectat linia continuă, că nu ai ținut regimul de decolare. A ieși în decor poate să semnifice nevoia de evadare din realitatea plată. Nu te penalizează nimeni. Cel mult sare pagina. Dacă reușești să-ți câstigi dreptul de-a fi citit, să faci din vorbele tale un bun de larg consum, niște vise vandabile, îti preiau alții fanteziile. Fac din ele o evadare personală din ale lor. De aici puterea unei cărți de a umple golurile din puzzle-ul existenței.

Îmi propusesem să scot o carte. Să mai arunc un pahar de apă în oceanul de plictis al lumii. Și, în loc de o carte, am încropit zeci de deschideri. Ferestre oarbe care dau spre o curte pustie cu ecou. Puse cap la cap fac cât un ospiciu. Ferestre cu pleoapele lăsate. Ca o iluzie a libertății de dincolo de ele. Am lălăit-o în Andante grazioso, încât până și titlul, Anotimpul șmecherilor, pe care mi l-am fixat încă din anii optzeci, mi se pare acum lipsit de originalitate. Am descoperit, într-un număr recent al Dilemei vechi, un titlu de articol al lui Adrian Tudorachi, ”Era șmecherilor”. În plus, voiam să fiu pintre originalii aviației române, să aduc ceva inedit în scriitura românească gen Aviația văzută altfel. Ca să aflu recent că și dl.Dan Andrei (”Ayatollahul aviației române”) vrea să scrie despre experiențele sale. Ceea ce îmi adâncește descurajarea, pentru că avem numeroase cărări care se intersectează. Și asta îmi va diminua din originalitate. Legat de titlul meu, cred că o să-l schimb în: ”Cum am devenit turnător” în loc de ”Anotimpul șmecherilor”. Noțiunea de șmecher a căpătat atâtea valențe după revoluție, încât acum mi se pare mult mai greu decât în anii optzeci, când îl socoteam un titlu perfect. Dacă atunci vedeam în ea pe reprezentanții puterii socialiste, politruci, milițieni, securiști. Colegii turnători din toate mediile. Țiganii, bișnițarii, parveniții de toate nuanțele, pilele, relațiile din toate stările de agregare ale societății/ Profitorii hărniciei prostești a maselor de anonimi. Acum Șmecherii s- au mutat pe Jupiter. Cu greutate însutită. Și- au mărit masa specifică. Imbecilitatea lor se manifestă halucinant în toate sferele socialului românesc. Au devenit marii capitaliști ai neamului. Mândra aristocrație post-comunistă. ”Investitorii strategici”. ”Mediul de afaceri autohton”. Motorul politic zgomotos și poluant înșurubat în viscerele nației. Și-au desfășurat aripa ciumată peste spinările cocârjate ale unui neam credul. Sau perplex. Sau amorțit în indiferență. Cu sprâncenele încarnate de suspiciune. Apatic, resemnat, complice la dezmățul prădalnicilor. Și ne întrebăm de ce ne pleacă copiii din țară. Anotimpul șmecherilor nu mai e un sezon din an. A digerat tot calendarul. Ca încălzirea globală. Ca Marea Glaciațiune.

Țineam și cu dinții să par o primată evoluată, mai din vârful copacului. Cu aparențe de educație, de comportament urban. Așa că și de data asta, am lăsat pe alții să-mi umfle cârnatul gras din farfurie. În anii optzeci așteptam să vină o vreme în care voi putea spune adevărul. Îmi amânam scrisul pentru că nu puteam să spun ce gândesc. După anii nouăzeci, cu post- revoluția bolșevicilor convertiți, puteai să vorbești. Ei își vedeau de-ale lor. Își împărțeau țara ca pe un mistreț împușcat. Acum sunt resetat. Nu reușesc să-mi adun nostalgiile nici cât de- o nuvelă rosé obosită, creponată. Am avut o vreme când încă simțeam că le iubesc pe toate fetele din trecutul meu. Acum văd totul în clar, fără căldură, fără înmuieri sentimentale. Impotență afectivă? Când simt că ruginesc ca vița de vie pe cracă, încerc să scriu, să mă lepăd de trecut, ca apoi să gândesc prezentul, viitorul, în alt cod. 

Pe la treisprezece- paisprezece ani, când lucram ca piccolo într-un restaurant de clasă medie, Miorița, am avut primele contacte reale cu oamenii, inclusiv străini, cu fete mai îndrăznețe de la țară. Primele bacșișuri. Primele beții și nopți pierdute în pustiul orașului. Pluteam în nori de șnițel vienez, savoarea supremă pentru mine, dar mâncam chifle cu ardei iute, rămase de pe la mesele boierești. Așa că trecutul mă ustură și acum în dos ca un hemoroid: ”die Vergangenheit brennt wie eine Hämorride” (J.D. Daniels, scriitor american) 

 

Normality, the only way to succeed

Alexander Schulz

”How close I’m living to myself” (Jon Westenberg)

De altfel, în România nu stă nimeni în calea progresului.(foto: Associated Press)

Un zbor Larnaca- Subic Bay, în anii nouăzeci

Era o furtună de tot show-ul peste Philipine… Insula era toată “pe roșu”

Eram de aproape nouă ore în aer. Pluteam în aerul subțire de la opt mii de metri, ronțăind mărunt cerul Asiei. Lada greoaie din spate imi dădea frisoane. Era 90% ambalaj, 10% marfă. Nu putea fi decât uraniu ambalat în plumb. Mă obseda dintotdeauna ideea de a cheli. Și mă și vedeam, la întoarcerea in țară, chelios și întunecat la piele, ca Yul Breiner, șeful organizației mondiale a țiganilor prin anii șaptezeci. Philipinele începeau să se vadă în radar, dar aveau o umbră roșu-magenta strălucitoare, care ne speria mai mult decât lada din cabina de marfă. Cum ne apropiam, deslușeam tot mai intens umbra sângerie din radar. Era o furtună de tot show-ul peste Philipine… Insula era toată “pe roșu”.  Aveam ca rezervă Manilla, dar nici acolo nu ne puteam duce… Iar înapoi nici vorbă. Dacă era să aterizăm undeva, acum era momentul s-o spunem. Trecuserăm de Vietnam. Unde, oricum, puscărie scria pe noi dacă vedeau ăia ce-avem in traistă… Mai aveam in față o insulă muntoasă, Palawan, cu un orășel amărât, care, nu întâmplator, se numea Pulot. Fără vreun aeroport sau un teren de aterizare, ceva. Îl pune Nea Argerică pe Ionaș să caute o informare meteo. Țiuaiau “scurtele” de te lăsa vezica. In fine, prinde Ionaș o info. “Căcat, zice el. Ăștia nu zic nimic de furtună. Dau o prognoză bunicică pentru urmatoarea oră…” Mergem la Subic Bay!” zice Nea Argerică lovind manșa cu pieptul ciolănos. Mai departe, muți toți, de parcă ne-a prins nevasta cu miros de parfum străin pe cămașă. “Ne-am belit la p…”, o cacă Sebi după un timp. “Taci în p.m.” zice Ionaș. La apropiere, nori joși, rânjind la noi ca un bulldog de pază. Ne furișăm pe sub burțile lor zdrențuite. Pista udă ca izmenele de pe noi. O grămadă de ustensile de aeroport răvășite, ca după o percheziție kagebistă. Aterizează Nea Argerică incredibil de lin după 10 ore și-un sfert de zbor. Când să coborâm din avion, îmi pune mâna pe braț și-mi zice: “Mă f… în radaru’ tău Cuțitaș”. Și râde. Burada, de jos, prinde și el aripi: Cine dă în seara asta un Grants?” “Cine- a înroșit radaru’ ”, sare si Ionaș. 

Ne aflam la marginea hărții. Dincolo de orizontul speranțelor mele. Pe vremea Necuratului Roșu  nu visam să ajung nici măcar până- n Ungaria vecină și soră vitregă a noastră.

Am stat opt zile acolo, așteptând să cărăm ceva  cargo spre Europa.

Prima seară la Subic Bay. Eu cu Adi Bulaga, inginer, la un club. O berică. Muzică plăcută. Destul de actuală. Fetițe frumoase. Singurele de pe insulă. Animatoare, alese pe sprânceană. Pentru zece dolari ți se alăturau la dans și la masă. Atât, aflăm noi mai târziu. Zgârciți, și eu și Bulaga, ne mulțumim cu berea și cu scanatul buciformelor asiatice. În schimb, Ionaș și Sebi, pofticioși, urgent, la un masaj tailandez. Am râs de ne-am căcat pe noi când ne-au povestit de “happy ending” în prosop. Burada cu Nea Argerică, mai obosiți, modești, au luat un aperitiv la litru în cameră. Nu au avut răbdare să aștepte după zgârcitul de Cuțitaș să le facă cinste.

...................................................................................................................

”A călători”, scria Mark Twain, era ”fatal pentru prejudecăți, bigotism și îngustimea minții”

Muțenia stațiilor radio în imensitatea cenușie părea complice cu cerul ostil.

Anii nouăzeci mi-au rămas în pivnița igrasioasă a memoriei cu Laayoune, Agadir, Khartoum, Karachi, Kano, Luanda. Cu aerul lor de urbe africană, greu de praf, de miros de benzină arsă, de gunoi fermentat, de urină și de rășini arse în pragul prăvăliilor, amestecat cu vacarmul claxoanelor și al vânzătorilor ambulanți strigându-și marfa...

Unul din zborurile Kano- Luanda: Cerul se făcea bucăți în jurul nostru. De câte ori fulgerele despicau cenușiul zării, parcă ne chema într- acolo o poartă de rai. Ghiață de-un lat de palmă pe ramele parbrizului. Barabafta de șaizecișipatru de tone gemea din toate niturile. Pasagerii muți de la turbulența care le fixa temeinic plombele în gingiile uscate de sete. Destinația noastră era la Sud, iar noi zburam, de trei sferturi de oră spre Nord- Vest. Din cauza unui lanț orajos (squall line), ca o baricadă inamică, întinsă pe cerul Africii de un adversar nevăzut. Muțenia stațiilor radio în imensitatea cenușie părea complice cu cerul ostil. Am găsit într-un final spărtura roș- vineție, de care aveam nevoie ca să ne strecurăm, ca printr- un generos vagin de negresă, către râvnitul Sud. Vedem, în sfârșit luna. Atârna pe cer ca o rufă pusă la uscat. Angola, meu amor, espere nos. Până și Burada, cel mai volubil dintre pământeni, tăcea. Un timp, s- au auzit doar cele patru motoare batrâne, vorbind între ele monoton ca patru babe la coadă la pâine. Elicile mușcau îndârjit din cerul posac al Africii, cum mușcă leii dintr-un elefant învins. Văzduhul se curățase. Într-un colț de cer, un nor murdar, ca o perdea zdrențuită într-o casă veche, mâncase luna cu totul din calea noastră. Mai rămăseserăm noi și cerul lui Allah mârâind învins. Și am ajuns la Luanda cu petrol suficient cât să mai rulăm până la platforma plină de puștiuleți cârlionțați care ne așteptau ca pe Moș Ajun, să le descărcăm sacii cu resturi de catering. O masă bogată pentru ei, ca- n zi de Crăciun. Lângă noi, pe platforma de parcare, un AN-26 (avion destinat desantului, transportului de marfă),cu însemne rusești. La scara avionului, echipajul vindea bilete de carton, reciclate(!). Pasagerii, după coada cuminte de la îmbarcare, odată ajunși în burdihanul răcoros al avionului, se repezeau să prindă un loc pe banchetele rabatabile de pe margini. Bagajele- niște papornițe imense de cârpă-, erau adunate morman în mijlocul avionului. Nici nu erau scumpi rușii. 25$ biletul soios, scris cu pixul. Ajunși în campus, ne umplem gențile de voiaj cu lichior de amareto, unt de arahide și echipament militar la un preț derizoriu, care nu ne e de nici un folos. Contrabandă cu izmene, prelate și ghete militare. Plutonierul român nu se dezminte. După ce dă șpaga cuvenită șefilor din cazarmă, își rotunjește diurna ONU cu mica bișniță de campanie.

...............................................................................................................

Kano, Nigeria, prin ’98: Sculați de la patru dimineața, un zbor Kano-Luanda-Kano.

După miezul nopții: aterizare la Kano, cu Barnea la manșă.

Vedeam în radar, de la vreo 300km, o pată roșie, exact peste aeoroport, dar ne apropiem. Ajungem la zece km. Vedeam pista pe sub burta norilor (petele roșii din radar). Ii zic dudului din Turn: “we’ve got the field in sight. All OK? Any bad weather at you?” “No problem here. Clear to land.” “Avem aterizarea! Tren? Flaps?”- strigă gura fără mine-. Mai departe liniște. Turbulență din ce în ce mai intensă cum ne apropiam de sol. Și când ajungem la pragul pistei îl văd pe Barnea cum răsucește manșa brusc. O aduce la verticală, parcă era la coridă să rupă gâtul taurului. Apoi brusc manșa la orizontală. Barnea, comenzi de motor către mecanic: “Semi, zero!” Noi, ceilalți din cabină, muți. Ca-n filmele în care se ia brusc sonorul pentru a spori suspansul. Lovim, parcă direct cu oasele bazinului luciul pistei. Plombele ni se așează temeinic în cariile vechi. Ridic ochii, Barnea mut. În față, pe pista udă, ca un bețiv care traversează alandala pe roșu, aleargă o scară de avion. Trece și asta. Ne continuăm rulajul. Devenim toți dintr-odată volubili, ca o familie de spanioli în excursie la Paris. ‘’RomeoMikeVictor 006 on the ground” îi latru în căști dudului rămas fără emisie din Turn. Uitasem complet de cei 107 pasageri, cu privirea ramasă ca un giroroorizont blocat. Parcă nici n-au apucat să exhaleze aerul rămas în plămâni din momentul aterizării. Eliberăm pista. Ropot de aplauze din spate. Eu mă simțeam ca o carcasă depresurizată, cu oxigenul pe terminate. Prinde glas și dom’ Tomoioagă, (directorul economic, trimis să ne controleze, să vadă “la fața locului” ce facem cu banu’ companiei), care a stat tot timpul chircit, în fund, în ușa cabinei: “Vă f... muma- n cur. Nu mă mai prindeți voi pe mine. Nu d´asta am făcut io ASE-u´, să mă omorâți voi cu aviația voastră!”